Luni am intrat la un film iranian, prezentat în competiția TIFF, care a strâns destule aprecieri pe aici, și o primă vizionare a mea sold out – Câinele/ Paat (regia Amir Toodehroosta). Nu s-a lipit deloc de mine.

Un câine-lup e martor la omorârea (?) stăpânului său de către nevastă, apoi rătăcește pe străzile și prin mașinile Teheranului. Incursiunea lui e un fel de best of al tuturor lucrurilor nasoale care se întâmplă atât în Iran cât și  în filmele sale, cu inovația că punctul de observație e cel al câinelui.

O tânără are de avortat rodul unei legături extraconjugale cu un bărbat mai în vârstă (scurtmetrajul More Than Two Hours al lui Ali Asgari vorbea cam despre același lucru); altă femeie are de vândut un rinichi pentru a strânge bani să își opereze copilul bolnav de leucemie; doi junkies rătăcesc o doză, apoi i-o dau câinelui să o înghită pentru a scăpa de poliție. Acest ultim episod nu e chiar rău, cel puțin nu până s-o dea la rândul lui în tragic, dar întregul exercițiu e destul de obositor și plin de dialog expozitiv. Noroc cu Paat, fotogenic și carismatic, care face întreaga întreprindere aproape suportabilă.

Ida lui Pawel Pawlikowski (Last Resort, My Summer of Love) a mai rulat prin festivalurile din București, dar nu avusesem plăcerea să mă întâlnesc cu el până la TIFF. Și ce bine că nu l-am ratat și de data asta.

Anii ’60, Polonia. Înainte să se călugărească, Annei (debutantaAgata Trzebuchowska) i se dezvăluie identitatea singurei sale rude rămase, mătușa Wanda (Agata Kulesza), o judecătoare dură și singuratică. Cele două pleacă într-un road trip în căutarea mormintelor părinților evrei ai Annei, printr-o Polonie rurală alb-negru, în care fata va experimenta pentru prima dată viața din afara mânăstirii și își va vedea vocația pusă la încercare.

Pawlikowski stoarce toată frumusețea posibilă din cadrele pe care i le filmează Lukasz Zal, cu personajele aflate adesea în colțul cadrului fix, într-un decor minuțios reconstituit. Hotelul la care se cazează cele două protagoniste și mânăstirea sunt adevărate minuni ale artei scenografice. Alb-negrul imaginii (digitale!) are efecte ciudate asupra ochilor Annei, ale cărei pupile par dilatate, de felină.

Al treilea act m-a scos puțin din film, nefiind total convingător – în contextul în care Anna rămăsese până în acel moment un cifru greu de deslușit și pentru că filmul se ținuse până atunci pe dinamica relației dintre Anna și Wanda, pe care nu e capabil să o înlocuiască – , dar Ida arată impecabil pe ecran mare.

Și pentru că la TIFF e ca în fotbal, unde „nici un meci nu seamănă cu altul”, la 12 noaptea am ajuns la HK: Forbidden Super Hero, un film japonez despre un erou care trebuie să poarte pe cap chiloți de femeie folosiți ca să devină super. Conflictul interior se dă între perversitate și normalitate, iar antagonistul e un epigon care poartă chiloții invers și ridică fustele fetelor pentru propriul amuzament. Nimic din ce aș spune în continuare nu poate depăși descrierea de mai sus, așa că mă opresc aici.