În sfârșit, un spectacol hollywoodian în care nu se întâmplă cinci lucruri simultan, fără fire narative secundare care să umple 150 de minute și protagoniști care se înghesuie să încapă toți pe afiș, Edge of Tomorrow/Prizonier în timp ar fi cea mai bună adaptare făcută vreodată după un joc video, dacă asta i-ar fi sursa de inspirație, și nu romanul All You Need Is Kill, de Hiroshi Sakurazaka, publicat în 2004.

Spun asta pentru că experiența de vizionare seamănă foarte mult cu aceea de a te uita la prietenul tău învățând să joace pe Playstation un shooter hiper-spectaculos (să zicem unul din seria Resistance): are de oprit o invazie extraterestră aproape de unul singur, la început nu știe să stăpânească comenzile controller-ului, va muri de câte ori e nevoie ca să poată trece la următorul nivel, iar la sfârșit are de înfruntat monstrul suprem.

William Cage (Tom Cruise, not too old for this shit) e om de PR care încearcă să convingă rasa umană să se înroleze în războiul împotriva „mimicilor”, o încrucișare dintre santinelele din Matrix și niște titirezuri pe steroizi. O complicație, cam subțire argumentată de scenariu, îl aruncă în mijlocul debarcării Aliaților pe plajele Franței (aici puteți face câte paralele vreți), unde moare în primele cinci minute. Găselnița e că în clipa următoare se trezește înainte de momentul plecării pe front, și trebuie să înțeleagă două lucruri: de ce i se restartează aparent la infinit ultima zi din viață, și cum să-i supraviețuiască. Pe lângă toate chestiile nasoale care i se întâmplă, e și una bună – Rita (Emily Blunt), o războinică atletică și tăioasă cu care are mai multe în comun decât exoscheletul mecanic de luptă (asemănător cu cele purtate în Avatar, dar mai mulat pe corp).

Chiar dacă e hibrid de Groundhog Day (cu tot cu umor), Starship Troopers (fără satiră la fel de mușcătoare), Source Code și Saving Private Ryan (dacă debarcarea de la început s-ar fi repetat cu variații tot filmul), Edge of Tomorrow, care a costat enorm și e în mare pericol să nu își scoată banii, are destule calități care să îl recomande.

Doug Liman nu a făcut un film cu mai puțini timpi morți de la The Bourne Identity încoace, lui Cruise (dedicat ca-ntotdeauna) îi iese mult mai bine invazia extraterestră decât prima oară (War of the Worlds fusese unul dintre cele mai inegale filme ale lui Spielberg) și, cel mai important, scenariul are scântei și propulsie continuă. Explicația resetării zilei e o mare gălușcă cu prune pe care trebuie să o înghiți întreagă, dar poți trece și peste asta pentru că, în rest, nu e niciun alt lucru care să îți obtureze plăcerea de a te bucura de spectacol.