John Cale a fost solicitat să re-compună muzical The Unknown după aproape 30 de ani în care pelicula, descoperită întâmplător, nu fusese prezentată publicului. Ocazia festivă şi întregul demers artistic implicau însă o serie de decizii ce trebuiau luate. În primul rând, era vorba doar despre o restaurare parţială. Filmul urma să fie prezentat în forma sa originală, inaccesibilă consumatorului de cinematografie vreme de câteva zeci de ani.
Concomitent însă, coloana sonora din 1927 era abandonată, în favoarea unei abordări cu ceva iz de postmodernism şi cu o uşoară aromă de intelectualism. Imaginile proiectate pe ecranul enorm veneau golite în prealabil de muzica originală şi pregătite pentru un tratament de tipul obiectelor confecţionate pe banda unei întreprinderi: fiecărei secunde filmate îi era atribuită imediat corespondenta muzicală, transformând întreaga proiecţie într-un lung şir de alipiri mai mult sau mai puţin formale.
Diferenţa dintre imaginea „de acolo”, de pe ecran, şi muzica „de aici”, interpretată în direct, în faţa publicului, este structura pe care se încheagă întregul demers al lui Cale. În fapt, noua coloană sonoră a lui The Unknown este construită tocmai pe mişcarea asta dublă, cauzată de punerea în joc a noţiunii de artificialitate. Nevoia de a alipi ceva exterior unui fapt dat, de a-i adăuga un surplus ce nu-i fusese proiectat în prima variantă îl determina pe Cale să iasă brusc din zona „confecţionării” de muzică şi să intre în zona ceva mai complicată a interpretării.
În prima sa audiţie, coloana sonoră creată în 1994 pentru The Unknown pare o transă muzicală. Bucăţile – căci despre asta este vorba aici, opt ilustraţii muzicale denumite generic „părţi” – îşi combină elementele, ca într-o veritabilă reţea, preluându-şi sensul una de la cealaltă, doar pentru a-l dona, în secunda următoare, unei alte porţiuni. Pentru a evita mişcarea clasică de tip subiect – obiect, film proiectat – muzică pentru ceea ce se vede, John Cale decidea să mute centrul de compoziţie de pe imagine pe fluenţa filmului, de pe obiectul din faţa ochilor pe mişcarea ce-l produce.
Aşa se face că muzica de pe The Unknown abandonează proiectul de lucrare pentru o operă cinematografică, pentru a-şi prelua rolul, mult mai complicat, de interpretare a unei mişcări, a procesului cinematografic în general.
Ideea asta trebuie să-i fi venit ca o mănuşă lui Cale, educat muzical în mişcările avangardiste ale anilor ’60, alături de compozitori precum John Cage sau La Monte Young. Structurii muzicale clasice, mesajului transmis într-o formă bine închegată, bazată pe o reţea de particule ce se combină periodic, urmând aceleaşi structuri, îi este opusă aici neutrul, particula ce se prelungeşte constant, tonul repetitiv şi notele discordante.
John Cale nu interpretează noţiunea de „coloană sonoră” ca sumă a ilustraţiilor muzicale cauzate de corespondenţele vizuale. Procesul de aici este cum nu se poate mai îndepărtat de cel al două mulţimi ce se intersectează. Acesta este şi motivul pentru care ceea ce ascultăm pe noua coloană sonoră pare să se afle la milioane de ani lumină faţă de varianta originală. Dacă aceasta din urmă ilustra, scenă cu scenă, trecând de la registrul grav, la cel duios (în scenele de iubire) şi cel butaforic (la reprezentaţiile trupei de circ), muzica lui Cale se poziţionează direct în film, mişcându-se odată cu acesta, în cel mai pur sens de complement muzical.
Pe Cale nu-l interesează acţiunea filmului, modul în care acesta curge narativ, ci urmăreşte ceea ce el consideră a fi adevărata mişcare cinematografică, cea în care scenele de iubire dintre fata şefului de circ şi „Domnul Forţă” sau scena uciderii tatălui fetei par simple adaosuri, elemente intercalate. In schimb, tragedia monotonă, mişcarea negativă continuă cauzată de destinul obiectului pulsional amintit anterior îl fascinează pe compozitor. Acolo găseşte principiile de funcţionare ale povestirii, ale filmului în general şi, tot acolo, aplică muzica.
Acţiunea asta de decontaminare a înţelesului clasic de „coloană sonoră” – elemente muzicale corespondente în mesaj şi sens unor imagini – este transferat, în etapa finală, dinspre momentul creaţiei spre cel al transmiterii. John Cale refuză aproape obsesiv orice procedeu clasic folosit în astfel de situaţii (mărirea intensităţii la scenele cheie, muzica încărcată de „sentiment”, etc.) pentru o abordare strict conceptuală. Transa sa este constantă şi neutră, plictisitoare în sens comun. Probabil cea mai plictisitoare dintre coloanele sonore cu adevărat spectaculoase pe care veţi fi vreodată tentaţi să le ascultaţi.
Puteţi asculta albumul aici.
Partea întâi: „The Unknown” – O întâmplare (1)