Nu are rost să intru în detalii despre plot-ul lui Birdman. E arhicunoscut și trailer-ul ți-l dezvăluie suficient. Da, e un fel de fabulă despre cariera lui Michael Keaton. Da, este despre actori, actorie și travaliul existenței actoricești, despre granița dintre psihoză și realitate. Da, s-au mai făcut multe filme despre subiectul ăsta. Filme mult mai bune, mult mai solide, mult mai omogene, mai bine mânuite. E suficient să arunci un ochi la Sunset Boulevard sau la celălalt Mare Film, studiu al dezasamblării meseriei de actor (cu tot cu imaginarul psihedelic), Inland Empire.
Birdman nu se ține. Nici din actorie (parțial), nici din regie, și cu atât mai puțin din scenariu. E, la cel mai de bază nivel, eșuat. E doldora de probleme de scenariu și de livrare a replicilor. Asta poate și pentru că multe dintre replici se mestecă și se scuipă singure din gura actorilor. Înțeleg, într-un fel, unde încearcă să ajungă cei patru scenariști (printre care și regizorul însuși), însă replicile devin simple deversări de informații. Ți se verbalizează absolut totul, orice urmă de mister, orice urmă de loc-de-interpretare sunt spulberate.
Birdman e un film mainstream care și-a pus niște portjartiere artsy și încearcă să treacă drept escortă de clasă înaltă și nu demoazela prefăcută (pe bani) care este de fapt. Are o pretențiozitate în care sunt sigur că Iñárritu crede până la Dumnezeu și-napoi și pe care n-o miroase ca fiind ce e, adică falsă. Montajul (cu tăieturile ascunse și nu prea), scenariul care colapsează în repetate rânduri (da, da, ne-am prins că personajul lui Keaton are probleme la nivel psiho și că telekinezia lui e închipuită; da, da, ne-am prins că Birdman e un fel de dracu’-pe-umăr), un final care îl privește pe spectator în ochi și-l scuipă în timp ce-i fură portofelul, actori inegali și teză cu care ești pocnit în repetate rânduri – cam ăsta e Birdman (sau Sănătate și Virtute).
Ce funcționează la el, însă, e coloana sonoră. Și Michael Keaton, plus Emma Stone. Sunt singurii care livrează o emoție coerentă și singurii care pare că nu au fost „mânuiți” greșit de Alejandro González Iñárritu. Tot pe acest făgaș, Naomi Watts, o actriță eminamente excelentă, trece aproape neobservată, enervează pe alocuri și are gafe de range actoricesc.
Asta în condițiile în care face un rol cu rapel la Mulholland Drive (cu tot cu zvâcnirile homoerotice). La fel și Edward Norton, de altfel: e plat, nesperat de mic într-un rol care-ar fi trebuit să fie larger than life, tranșant, incisiv, cu ignominie în traista emoțională. Sigur, probabil că s-ar putea argumenta că așa e personajul său, dar cumva, nici afectarea, disperarea, și nici sictirul nu mi-au mirosit a valabile.
Pe de altă parte, Michael Keaton rupe din tine bucăți sănătoase de suflet. E sublim nuanțat, cu o disperare excelent căutată, mai ales în momentele în care alter-ego-ul de supererou îi comentează alegerile artistice. Are ceva bolnav în privire și-n glas, mișcările-s ale unui om defect, ajuns pe culmile disperării. Lucru care e proiectat și asupra fiicei sale. Mai corect, de fapt, lucru care a fost proiectat asupra fiicei sale, Sam (Emma Stone), drogată, blazată, furioasă că n-are tată.
Nu degeaba au făcut Tina Fey și Amy Poehler glumița aia despre Big Eyes la Globurile de Aur: te face (și îmi asum extrem acest clișeu) din ochi. O clipire, o zbatere de ochi, cea mai mică dilatare – te joacă așa cum vrea ea. E nesperat de bună în rolul ăsta și momentul în care îl descompune și-l aruncă sub preș pe Keaton e dureros, mai ales că gestul vine de la o ființă cu aspect atât de gingaș. Chiar și-n finalul peste poate de stângaci (parcă l-a rupt din Survive Style 5+), n-ai nevoie de nimic altceva. Ochii ei îți sunt suficienți.
Revenind la coloana sonoră (pe lângă cei doi actori, cel mai bun lucru al acestui film): ai parte de Mahler, de Ravel, dar și de magia lui Antonio Sánchez, toboșar mexican (de parcă n-ar fi evident). Sánchez îl urmărește pe personajul lui Keaton cu tobele sale și-i compune descompunerea cu atmosfere și cadențe crude, minimaliste. Peregrinările și psihozele lui Keaton sunt subliniate de crescendo-uri de baterie, de lovituri adânci ca niște pumni în id-ul actorului. Dacă filmul ar fi fost mut, partitura lui Keaton ar fi putut foarte bine fi exprimată doar din tobele lui Sánchez. Cumva, distruge orice nevoie de cuvinte, orice nevoie de exprimare a sentimentelor, trăirilor, etc. în cuvinte. E suficient s-asculți și știi deja ce-ar trebui să spună personajul lui Keaton. E muzică de război de suprafață, dar și de caverne psihotice.
8 răspunsuri la “CRONICĂ. „Birdman””
Excelent.
Am citit cronica dumneavoastră și trebuie să recunosc că sunt foarte mirat. Nu am gasit nicăieri un rând despre ce vehiculează povestea. Ati spus că regia nu se ține, dar nu ați arătat de ce nu ar face-o.
Nu ați analizat finalul filmului, dar acolo este cheia. Ați spus ca este stângaci, eu cred că este foarte bun. Cand se termină Birdman? Are două finaluri acest film, unul este narativ, iar celălalt funcționeaza ca un comentariu ironic la adresa felului în care filmele recurg la un happy end. De câte ori nu am văzut eroul murind și am înțeles ca filmul s-a terminat? Hop, după o tăietură ne trezim într-un salon de spital, și ce să vezi, a fost doar rănit.
In Interstellar Cooper este pescuit din deriva lui în spatiu si ajunge la spital. Nu știm cum s-a întamplat asta, nci nu contează, l-au găsit și gata. Spectatorii sunt fericiți.
Tot mai multe filme funcționează după această rețetă fără nici un scrupul, toate filmele semană între ele, iar studiouriile nu sunt interesate să facă un film bun, doar incasăriile contează. De cate ori nu am fost martorii acestei lașitați pe mariile ecrane?
Finalul narativ al filmului este dat de sinuciderea lui Riggan, isi trage un glont în căpățână, publicul aplaudă. THE END.
Tot ce se intâmplă în camera de spital nu este decât o ironie la adresa filmelor care nu au curajul să se termine cum ar trebui. S-a împușcat în nas cand pistolul era pus la tâmplă… Cat de plauzibil vi se pare? Păsaroiul a luat o pauză pe toaletă, iar Riggan se aruncă de la geam. Ce aduce acest final în plus față de sinuciderea de pe scenă? Narativ nu aduce nimic. Suntem într-un suprarealism toatal. Sam se uită pe fereastra deschisă și caută cu privirea pe asfalt, unde toată lumea se așteaptă să zacă, așa ar fi normal. Ea ridică privirea si zâmbește, nu vedem ce vede Sam, dar ne induce imaginea, el este în înaltul cerului, zboară. Cât de credibil este evenimentul acesta narativ? Deloc credibil, nu este narativ, doar un comentraiu realizat in manieră cinematografică, o pastișă la adresa filmelor care nu au curajul să-și asume finalul potrivit din rațiuni de marketing.
Birdman este un film despre cinema, si despre cum industria nivelează și influnetează un fenomen care nu mai este artistic. Povestea lui Riggan vehiculează alt nivel de lectură. Asta fac filemele bune.
Ati spus ca filmul scarțâie la regie. Filmul stă bine la regie. Pimul cadru, cu Riggan care leviteză da un indiciu asupra notei în care trebuie citit filmul. E in chiloți si ne arată fundul! Cam asta fac multe filme din industrie, această realitate o explorează filmul lui Inaritu. Dacă am privi mai atenți la cheile de lecură care se desprind din poveste, dacă am face o analiză sănătoasă, asa cum se face într-o scoală de film, cadru cu cadru, ne-am da seama că filmul ăsta merită mai multă apreciere.
Cu stimă, Radu Mocanu
Tot filmul este tras in plan secvență, mai puțin scena de la spital, care este montată cu multe tăieturi, așa cum fac de regulă filemele de studio. Este evident că sunt registre diferite. Riggan a supraviețuit fără voia lui, și este personaj intr-un film hollywoodian, sare pe geam pentru că nu este de acord cu un aasemenea final, saboteză studioul. Este o gluma, bineințeles. Sam este spectatorul care iși dorește mereu ca personajul principal să supraviețuiască, nu-i așa? Cînd vedem un film, ne atașăm de peersonaj și vrem să se termine cu bine. Riggan a luat atitudine, el reprezintă personajul, fictiunea, pentru poveste ar fi mai bine să moară, dar spectatorul nu-l prea lasă. Cam asta ar fi morala, Sam este induioșatoare nu-i așa? Tot aces mesaj poate fi decripat dacă suntem atenți la felul de a decupa, la ruperile de stil, la cut-ul final pe privirea lui Sam. Toate acestea sunt elemente de regie, de cinema pur.
Felicitari pentru comentariu, Radu Mocanu
Perfect de acord cu comentariul dvs. care mi s-a parut mai bun decat „cronica” propriu-zisa.
Stimate domn Mocanu, ma bucura (intr-un fel) cele doua comentarii ale dumneavoastra. Interpretarea filmului este, desigur, la latitudinea fiecaruia. Daca dvs ati dorit sa cititi din film mai mult decat este de fapt, nu va pot blama de absolut nimic. Pe de alta parte, mi-e sa nu fi cazut chiar dvs. in cursa intinsa de film si sa-l considerati mai mult si mai „special” decat e de fapt. Cum spuneam – filme despre cinema s-au mai facut. Multe si mult mai bune. Birdman puncteaza superficial niste lucruri (critica de arta – teatru, film; tribulatiile actorului ajuns irelevant etc.). Cred ca ii cereti mult prea mult, e un film prea facil si prea „pe fata” cu ce are „de spus”, interpretarile dvs (binevenite, de altfel) mi-e sa nu fie doar un „wishful thinking”.
Vă mulțumesc pentru răspunsul dumneavoastră, și disponibilitatea de a fi citit comentariul meu.
Se poate să fi mers cu interpretarea prea departe, deși nu am intrat in simbolistică, sau mai știu eu ce lucruri care nu sunt reprezentate pe ecran. Am făcut apel la alte situații de cinema pentru a-mi explica scenele menționate. Un personaj care privește și este martorul unei scene, iar perspectiva lui este folosită în narațiune am mai întâlnit în cinema. Poate am mers prea departe cu asimilarea spectatorului cu Sam, în scena finală. Aici a fost interpretare și nu analiză, este opinia mea, forțând lucrurile.
În rest îmi păstrez perspectiva. Nu spun ca Birdman ar fi o capodoperă, nu sunt în măsură să-l judec într-atât. Nu am înțeles la ce anume v-ați referit când ați afirmat că regia nu se susține.
Ce am înțeles din cronica dumneavoastră este că filmul vi se pare artificial, iar personajele nu au „corp”, nu sunt definite prin acțiuni, sunt construite în jurul dialogului, explică tot și nu mai lasă loc participarii spectatorului, să umple el golurile. Camera este ca un microscop sub care personajele se zvârcolesc, sunt conștiente de sine, spun ce sunt, iar dacă nu, celalte persoaje își asumă rolul acesta. Dacă ar fi să tăiem sonorul, așa cum făcea Rossellini sau Fellini, nu rămâne mare lucru. Este o perspecivă justă asupra a ceea ce ar trebui să fie cinemaul. Dar ce trebuie să fie cinemaul? Formula de validare a acestei arte nu suportă modificări? Tarantino spune că face filme la care s-ar uita și personajele filmelor lui. Artificialitatea este asumată și căutată. Cred că în această situație este și Birdman. Am spus că personnajele nu prea au corp, nu au carne, par să indeplinească niște funcții scenaristice, să dea replica. Filmul a fost în mare măsură gandit ca un spectacol de teatru. Putem să observăm cum combină elemente de estetică teatrală și cinematografică. Rolul preponderent al dialogului, scenele fără întreruperi. Suspendarea artificială a temporalitații, planul secvență care se leagă de alte planuri prin mascarea tăieturiilor, toate aceste lucruri nu fac decât să asume artificialul, este o alegere de regie, un joc cu elementele cinemaului. De ce nu ar avea dreptul regizorul să se joace cu elementele limbajului cinematografic? Se întampla des în perioada modernă.
Tot acest artificial cred că are un scop, suntem într-un film, iar personajele sunt personaje, nu reprezintă oameni reali. Personajele se reprezintă pe sine, din această cauză spun că nu au corp, nu vor să fie reale. Acest lucru nu este valabil pentru multe filme, ba din contră, pentru foarte puține. Cinemaul se privește din interior prin intermediul poveștii, al personajelor.
Am scris atât pentru a contracara cu argumente afirmația dumneavoastră referitoare la faptul că regia nu se ține. Am vorbit pâna acum despre alegeri de regie. Aș dori să vorbesc iar despre finalul filmului și să vă întreb pe dumneavoastră. Cum explicați schimbarea de registru între finalul filmului și restul. Tot filmul este in plan secvență, iar scena din camera de spital este are mai multe tăieturi. O fi întamplător? Vrea sa comunice regizorul prin intermediul limbajului? Alegând această formă de exprimare, pur cinematografică, face regie care se susține sau nu? Sunt curios cum exlicați aceste alegeri. De ce există scena de spital, ce rol are?
Îmi exprim sincera curiozitate legată de întrebăriile pe care vi le-am adresat.
Cu stimă
Adevărul e că fiecare înțelege nu atât cât vrea, ci mai ales cât poate 🙂
Și da, nu numai cinematografia (arta ) poate pendula între un realism visceral și unul oniric. Ci și viața. Filmul nu spune dar putem presupune de ce momentul de glorie unui actor cu ambiții mari a fost acela dintr-o superproducție de duzină. De ce sacrificiile lui câte vor fi fost în plan personal nu interesează pe nimeni… De ce intrebările primite din partea ziaristilor sunt cele care sunt, iar atitudinea cronicăresei frustrate, cea care este …
Trimiterea la Călăuza nu e întâmplătoare… Omul a pornit spre artă cu înțelesurile lui Tarkovski, a zburat cu un clișeu comercial de bandă desenată și apoi trebuie să se recunoască învins de tirania viralelor pe net
Analiza tehnică, rece, utilă între specialiști poate, pierde pe drum substanța cald – umană a filmului.