CRONICĂ. „Bacalaureat” – părinți și copii

thumb_4646_media_image_586x370

Romeo Aldea  (Adrian Titieni) – doctor cinstit de provincie, care nu bagă în buzunar – are sacul plin : o viață de familie complicată, o amantă căreia i s-a cam dus răbdarea, o mamă bătrână și bolnavă și multe alegeri de făcut. Toți așteaptă ceva de la el, și tuturor trebuie să le promită că “o să se ocupe”.

Cu Bacalaureat, Cristian Mungiu se apropie de spectator probabil cel mai mult de la Occident încoace, punând democratic în discuție (ca de obicei, fără să dea sentințe) multe dintre dilemele și frământările familiei românești de condiție medie, ajunsă la vârsta frustrărilor și la punctul de la care nu mai există întoarcere (eternul și precocele „e prea târziu pentru noi” al generației de sacrificiu): obsesia părinților ca odraslele lor să nu le repete greșelile, dorința de a le asigura copiilor lor „un trai mai bun”, transferul de vinovăție și șantajul emoțional atunci când simt că planurile bine puse la punct legate de viitor încep să se clatine.

Romeo e prototipul bărbatului ajuns la vârsta a doua care are de ales între a dormi pe canapeaua nevestii sau pe canapeaua amantei (Malina Manovici, excelentă). Iluzia liberului arbitru pe care o are tatăl îi lipsește însă fiicei sale Eliza (Maria Drăguș, bine aleasă) – elevă eminentă, admisă la două universități din Anglia, care are nevoie doar de o notă mare la bac pentru a-și asigura bursa. Viitorul său, cartografiat în detaliu de părinți, este clătinat de agresiunea căreia îi cade victimă, chiar în ajunul primei probe scrise. Dar nimic nu este mai important în viață decât „rezultatul”, iar tatăl se va scufunda în alegeri care relativizează treptat conceptele corectitudinii pe care o predică.

Înțesat de morale simple, care vin adesea enunțate sub formă de vorbe de duh, deja mestecate (lucru surprinzător), Bacalaureat reușește să își spună povestea cursiv și direct, fără prețiozități inutile. Imaginea lui Tudor Vladimir Panduru și regia lui Mungiu nu stau niciodată în calea poveștii – împreună, cei doi operează cu soluții la îndemână: planul-secvență, culorile cenușiu-neutre. Ceea ce face cu atât mai frustrante scăpările, dintre care una e greu de explicat: Lia Bugnar, în rolul nevestei Magda, pare pur și simplu teleportată din alt film (s-ar fi potrivit de minune în Kira Kiralina), măcinată de afectare și cu vocea gâtuită de la atâta despărțit fiecare cuvânt în silabe. În contextul unei distribuții uniform excelente (Vlad Ivanov apare și el într-un rol scurt, dar pivotal), Bugnar iese în evidență prin inadecvare. Dacă Romeo își face adesea de lucru tăind chestii (pâine, cașcaval, portocale, mere), apatia Magdei e de nezdruncinat. Norocul e că Titieni duce filmul în spate fără nicio problemă.

Există în Bacalaureat un sâmbure investigativ-procedural  – Romeo ar fi un excelent detectiv, fapt neexplorat suficient aici – care face foarte promițătoare perspectiva unui film de gen regizat de Mungiu. Din filmele sale nu lipsesc momentele în care poți tăia tensiunea cu cuțitul – vezi și aici o urmărire nocturnă la granița dintre pericol și halucinație, excelent dozată – dar asta nu pare să fie, deocamdată, o preocupare pentru regizor. Dacă s-ar juca mai mult, așa cum o face și când îl distribuie pe Valeriu Andriuță în rol de potențial violator, nu cred că s-ar supăra nimeni.

Din punct de vedere al căutării spectatorului de film românesc, Bacalaureat e un pas în față pentru Mungiu. Rămâne de văzut câte intrări va face în cinematografe, dar este un film bine conectat, cel puțin la suprafață, la sensibilități umane universale. Mi l-aș fi dorit însă un proiect mai riscant sau măcar distinct conceptual.

Bacalaureat s-a lansat pe 19 mai, simultan în competiție la Cannes și în cinematografele din Romania.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

3 răspunsuri la “CRONICĂ. „Bacalaureat” – părinți și copii”

  1. user spune:

    buna, imaginea e a lui Tudor Panduru, nu a lui Marius Panduru 🙂

  2. MIRODONI spune:

    „Bacalaureat”, sau justificarea corupției la români

    M-am grăbit, firește, să văd premiatul film, dar nu m-am grăbit să scriu despre el. Nu mi se părea că mai am ceva de spus. Ce să spun? Să povestesc filmul, ca alții? Să-l laud, că doar a fost premiat? Să-l critic? Nu se face! Să-mi spun cinstit părerea? Pe cine interesează?!
    Și totuși, nici să-l ignor n-ar fi corect…
    Despre mine am pretenția că nu merg cu sacul la pomul lăudat, dar nici cu securea! Așa că am să încep cu începutul.
    Câți ar merge la un film cu titlul „Bacalaureat” dacă nu ar fi fost premiat la Cannes și n-ar fi al lui Cristian Mungiu?! Puțini, mult mai puțini!Titlul mai corect ar fi fost „Examenul de maturitate”, cei mai în vârstă știu de ce! Ideea din film era să-i lăsăm pe copiii noștri, când ajung la maturitate, să-și hotărască singuri soarta. Filmul de față, însă, a avut inițial alt titlu, „Fotografii de familie”. Dar din această idee nu a rămas decât o secvență în care bătrâna mamă a personajului principal, Romeo, îi dă acestuia un album cu fotografii de familie, care rămâne suspendat ca nuca în perete. Aceasta mă face să cred că bagajul de scenarist și al lui Cristian Mungiu a scăzut alarmant, deși el continuă să se creadă autor total. Chiar și numele personajului, Romeo, un medic român de provincie, mă face să cred acest lucru. Ba mai grav, că Mungiu, venind cu atâtea premii de la Cannes, se consideră deasupra tuturor, nu-și imaginează că cineva i-ar pune la îndoială creația artistică! Acum nu spun că trebuia Gheorghe sau Ion, și nici Farfuridi sau Trahanache, dar nici să mă trimeată direct de la Vaslui la Shakespeare!
    Și încă alte bâjbâieli scenaristice, chiar mult mai profunde, l-au îndepărtat pe Cristian Mungiu de premiul pentru scenariu, sau de Marele Premiu, nu mai vorbesc de Palme d’Or! A luat, însă, premiul pentru regie! Ce-i drept, ex-aequo, dar ce mai contează?! E suficient ca noi, românii, să ne batem cu pumnul în piept, iar Mungiu cu cărămida, că suntem cei mai tari după francezi și americani. La ce distanță, nu mi-e clar… Probabil tat așa scrie și presa poloneză sau cea ungară, adică că ei sunt cei mai tari, scuzați căcăfonia, pentru că au dat mâna și cu Oscar. Politica asta a străinilor cu „omagierea” cineaștilor români mi se pare ușor perversă, seamănă cu politica vulpii care strigă din scorbură către urs: trage, nătărăule, c-ai apucat de-o rădăcină! Auzi: „bijuteria” lui Cristian Mungiu a ucis concurența! Ha, ha!
    Dar să trec la film…
    Acum, cel puțin mie, mi-e greu să stabilesc unde se termină scenariul și unde începe regia. De exemplu, Romeo al nostru, când cineva îi sparge geamul cu o piatră aruncată de afară, în loc să se uite, firesc, instinctiv pe fereastră, iese din bloc și aleargă bezmetic pe câmpii. Sau, tot medicul Romeo, își scoate tacticos cămașa, arătându-ne burdihanul lui Adrian Titieni fără maiou, o agață în șifonier, de unde ia alta și o îmbracă la fel de tacticos. Oare așa era scris în scenariu, sau este vorba de creație regizorală? Dacă și-a scos cămașa, oare voia să se lepede de ceva? Voia… să se schimbe? Dacă era murdară, de ce nu a pus-o la coșul de rufe pentru spălat? Sau voia s-o refolosească, adică să revină la vechile obiceiuri? Întâlnirea la care mergea, era una importantă? Voia să fie curat? Dar nu s-a spălat între timp! Era doar de fațadă? Faptul că avea burtă, vrea să arate traiu-ăl bun al medicilor din România? L-a pus pe Titieni să se îngrașe 30 de kilograme, cum am auzit că se întâmplă în filmele americane, ca să corespundă concepției regizorale a autorului total?
    Nu-mi aduc aminte de unde venea și nici unde se ducea Romică, dar impresia a fost că nu avea nicio importanță. Era vorba doar de o secvență, de fapt un cadru, de legătură.
    Sau o replică a amantei: „Așa te porți cu toate fostele tale paciente?” Pentru că, Romeo trebuia să aibă o amantă, nu? Nu c-ar fi ceva nou, numai că se impunea, acolo, o justificare. Se pare că una exista, acreala soției sale legitime, simplă bibliotecară într-un orășel de provincie. Acreală vizibilă, dar deloc justificată. De fapt, se pare că o tentativă de justificare a existat. E vorba de momentul în care Romeo reproșează ceva soției, nu am înțeles ce, din cauza sonorului, dar esențial, de vreme ce aceasta începe convingător să plângă, i-ar soțul regretă cele spuse. Dacă scenaristul nu a avut inspirația să dubleze cumva momentul, pentru a nu se pierde o informație importantă, trebuia ca regizorul să aibă această grijă, zic eu! Pe de altă parte, ciudat este că, soția, care se pare că se ratase pentru că au revenit în țară în 1991, era de părere că fiica lor trebuie să aleagă singură dacă vrea sau nu să plece. Bine, nici îmbârligătura asta cu plecatul lor din țară, fără să știm când, cum și de ce, și revenirea, nu prea stau în picioare. Doar, așa, să f ie! Tentativa de viol, însă, se impunea, altfel n-aveam colac peste pupăză!
    Povestea cu amanta iar este ambiguă. Nu înțeleg de unde atâta tupeu la ea?! De la postura de fostă pacientă, deci relația nu pare să fie foarte veche, îi reproșează amantului că-și pune pe primul plan familia lui, respectiv fiica, aflată în șoc, în urma tentativei de viol și perspectiva unei medii prea mici pentru a obține o bursă în străinătate, sau chiar a pierderii bacalaureatului. E drept că avea un fiu, de vreo 6 ani, dar nu rezultă dacă era al doctorului sau nu. Acum nu că am pretenția să ni se ofere mură pe tavă, dar nici să nu creadă cineaștii noștri că spectatorul merge la film, după o zi de muncă, să-și bată capul cu toate dilemele altora. Ale cineaștilor, adică.
    Sau altă dilemă, a spectatorului: ce căutau polițiștii în vârful muntelui, la teleferic? Polițistul șef, Vlad Ivanov, unde era și de ce stătea cu burta în sus și batista pe față? Pentru că n-avea țambal? A rămas secvența din celălalt film, „Fotografii de familie”?
    Poza de grup nu se face în timpul examenului de absolvire, ci înaintea acestuia. Scenaristul, sau probabil regizorul, a plasat-o în finalul filmului, că așa i-a ieșit. Atât a putut, n-a reușit mai mult.
    Și, atunci, unde sunt acuratețea, precizia, minuțiozitatea, inteligența de care vorbesc celebrii, renumiții și faimoșii cronicari străini, preluați selectiv de-ai noștri? Care sunt observațiile de 5 stele ale autorului total? Sunt observații care se observă cu ochiul liber, de către toată lumea. Nimic nu mi s-ar părea meritul lui Mungiu! Filmul este liniar și previzibil. Pentru noi, nimic nou. Poate pentru străini, care nu au auzit de „Lanțul slăbiciunilor” și de Caragiale al nostru! Corupția nu s-a moștenit de la comuniști, cum se tot spune, ci mult de dinainte, și ca după așa-zisul comunism, de 26 de ani încoace, adică în acest nou capitalism, nu a fost mai acerbă. Lanțul slăbiciunilor, însă, acum, are altfel de verigi. Un transplant de ficat, contra o notă mare la bac. Verigi pe care Mungiu nici măcar nu s-a muncit să le pună cap la cap, le-a luat gata montate de la televizor!
    Nu spun toate acestea din răutate sau invidie. Dacă cineaștii noștri ar ține cont de aceste „nimicuri”, ar putea tinde la Premiile Oscar, chiar dacă acum spun că ar fi acre!
    Susținea cineva că „Bacalaureat” al lui Mungiu are asemănări supărătoare cu „Caché”, al lui M Haneke, realizat în 2005. Sper că nu era o glumă! Oricum, „caché” se pare că înseamnă „ascuns”, să nu se creadă altceva! N-am văzut filmul, așa că nu pot să comentez, dar, sigur, nici mica, nici marea corupție nu au fost inventate la noi, iar filmul lui Mungiu mi se pare tipic românesc!
    Mirodoni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *