Între regizorii europeni contemporani cei mai îndrăgiţi de festivaluri şi public deopotrivă, Aki Kaurismaki se distinge printr-un univers propriu şi omogen, atemporal, dar foarte bine ancorat în spaţiul nordic.

Pentru cel mai recent film, Le Havre, Aki Kaurismaki îşi traduce pentru prima oară stilul inconfundabil, mutând din Finlanda în Franţa temele lui predilecte (în filme ca Shadows in Paradise şi Ariel): valorile umane şi solidaritatea clasei muncitoare, pentru care viaţa este o luptă continuă.

Protagonistul este Marcel (André Wilms, din La vie de bohème), un pantofar din oraşul-port Le Havre, care adăposteşte un copil african, imigrant ilegal, cât timp soţia sa (Kati Outinen) e în spital. Dat cu briantină, bătrân, Marcel se descurcă greu într-o lume care nu mai poartă pantofi; din fericire, e însă populată de oameni empatici cu problemele sale: familia cu aprozarul de pe colţ, brutăreasa, cârciumăriţa şi marinarii din port îi devin complici şi confidenţi, iar sorţii par să îi fie mereu favorabili.

Nici chiar poliţistul care e pe urmele sale nu e ceea ce pare (Jean-Pierre Daroussin, cu trenci şi pălărie ca scoase din Le cercle rouge), iar vecinul denunţător (Jean-Pierre Léaud, într-o apariţie-surpriză) e mai degrabă neputincios.

Deşi există trimiteri la un context social-istoric mai larg – o ştire TV despre fenomenul imigraţiei ilegale -, cartierul lui Marcel e blocat undeva în anii ‘60. Taxiurile din zonă au perdeluţe la lunetă, iar utilităţile de ultimă generaţie sunt inexistente. Barul La Moderne, cu vitrina sa cu oglindă şi ouă fierte ca gustare, e locul de întâlnire al unor personaje excentrice, care discută lucruri indiferente.

Aici se duce să bea Little Bob (un cântăreţ androgin, trecut de prima tinereţe) după despărţirea de Mimie; aici intră poliţistul Monet, cu un ananas în mână, în căutarea lui Marcel. Când Marcel are nevoie de bani, comunitatea organizează un concert de caritate, aflând că „e ceva la modă” pentru a strânge fonduri.

În această defazare a personajelor stă mare parte din umorul atât de personal al lui Kaurismaki. Tabloul (iluminat transversal, cum îi place regizorului) nu ar fi însă complet fără replicile de un haz reţinut, ce pun în valoare gluma, prin intonaţia lipsită de inflexiuni a personajelor. Întrebat de un om cu care nu mai vorbise niciodată „De ce te-aş crede?”, Marcel răspunde perfect serios „Datorită ochilor mei albaştri”.

Kaurismaki mai vorbise tangenţial despre imigranţi în Take Care of Your Scarf, Tatiana (cu aceeaşi Outinen) şi emigrare în Ariel, însă Le Havre are un mesaj mai umanist şi e mai ataşant. Chiar şi fără actorul său predilect, minunatul Matti Pellonpää (dispărut dintre noi), Kaurismaki rămâne una dintre cele mai autentice voci ale cinemaului de autor economicos dar de impact, iar Le Havre e o încântare de la cap la coadă.

***

Le Havre va deschide ediţia din acest an a Festivalului Filmului European şi rulează în cinematografe din 4 mai, distribuit de Independenţa Film.