Într-un interviu acordat revistei Sight and Sound, David Fincher (un regizor minuțios, care privește filmul ca pe un mecanism în care intră doar piese bine unse) spune că, ecranizând bestseller-ul Gone Girl/Fata dispărută, și-a dorit să facă un film despre narcisismul mariajelor moderne și despre felul în care fiecare se raportează, într-o relație, la el însuși. Ce i-a ieșit e mai mult decât atât – o rece și metodică deconstrucție, care dă de pământ cu imaginea vieții de cuplu prefabricate de media, și de societate în general.
Nick Dunne (Ben Affleck) se întoarce într-o dimineață acasă, în ziua aniversării a cinci ani de căsnicie, și găsește semne de luptă, cioburi și urme de sânge care conduc poliția la concluzia rapidă că soției sale Amy (Rosamund Pike) i s-a întâmplat un lucru foarte rău. În scurt timp, orășelul de provincie în care locuiesc cei doi foști jurnaliști newyorkezi se transformă într-un circ mediatic de toată frumusețea, în care suspectul numărul unu este pe rând compătimit și demonizat de un public dornic de senzațional. Pe măsură ce ancheta ia amploare, secrete din trecutul mariajului celor doi aruncă desfășurarea evenimentelor în direcții greu de anticipat și, uneori, improbabile.
Gillian Flynn are dificila sarcină de a-și îmblânzi propriul roman (cea mai bună lectură de plajă citită recent) într-un scenariu care să rezolve problema unei structuri narative complexe ce îmbină stilul epistolar cu naratori multipli, cu grade diferite de credibilitate. Recurge la a-și sparge și recompune propria construcție – îi ies admirabil umorul negru și incisiv, pirueta dintre primele două acte (care păstrează intactă prima dintre surprizele cărții) și mai puțin finalul care încearcă prea tare să închidă toate buclele. Și da, păstrează esența discursului “fetei cool”, care devine și leitmotivul filmului, așa cum fusese al cărții.
Totul e la dungă și nimic nu e la întâmplare pentru David Fincher, care e pe teren propriu, în zona sa de confort la a doua ecranizare consecutivă după un thriller de succes, lucrând cu colaboratorii săi obișnuiți – directorul de imagine Jeff Cronenweth (Fight Club, The Social Network) și Trent Raznor & Atticus Ross cu acordurile lor electronice bântuitoare care transformă chiar și meet cute-ul de la început într-o chestie cu substraturi sumbre.
Ben Affleck, credibil ca de obicei în interpretarea personajelor opace și depășite de situație, face pereche bună cu o Rosamund Pike care are în sfârșit ocazia să arate ce poate într-un rol ofertant și cu expunere – nu-i de mirare că și-au încercat norocul alte câteva duzini de actrițe de top. Personajele secundare nu sunt la fel de bine conturate – sora și avocatul lui Ben pot fi descriși printr-un singur cuvant – loială, respectiv tenace -, dar unii dintre actori se ridică cu ușurință deasupra cantității rolului scris pentru ei – Scoot McNairy, într-o apariție episodică, și Neil Patrick Harris, care se simte ca-n curtea școlii cu un personaj pe care nu prea știi de unde să îl iei.
În caz că vă îndoiați, puteți sta liniștiți. Gone Girl e o ecranizare brici, atât la propriu cât și la figurat, a unui divertisment popular de calitate, recomandabilă mai ales fanilor cărții și celor cărora nu le e teamă să se uite through the looking glass la propriile relații de cuplu. Numai să aveți grijă ce găsiți acolo, căci voi nu trebuie să încercați așa ceva acasă.
Gone Girl rulează în cinematografele din România din 3 octombrie.
