Ce opţiuni are în ziua de azi un regizor american independent care vrea sa facă o cosmo-dramă reflexivă despre proverbiala singurătate a alergătorului de cursă lungă? Spaţiul cere bani, deci sprijinul unui studio este obligatoriu. Studioul îţi cere una sau două vedete, un final digerabil şi scoate un trailer care promite zbenguială în spaţiu şi catastrofe planetare evitate la mustaţă (care trailer nu mai promite asta?). N-are cum să fie altfel decât montajul unui eşec financiar. Dar măcar şi-a făcut damblaua fără sacrificii prea mari şi se declară mulţumit – ulterior se poate întoarce la filme făcute pe bani mărunţi, căutaţi prin toate colţişoarele posibile neocupate de acel ”elefant uriaş” din cameră, care nu poate fi privit de un regizor vizionar, neinteresat de elefanţi albi, decât cu lehamite.
Ad Astra al lui James Gray este cel mai indie film de studio al anului. A fost făcut posibil în principal graţie lui Brad Pitt, acest actor-superstar care tot vrea să le arate pretenţioşilor că nu e un fotomodel, ci un om cu ambiţii şi resurse (şi gust), şi tot nu reuşeşte – e ocazional expediat ca un “stoic plăvan”. Pitt face aici cel mai bun rol al carierei sale, dar cine nu a crezut în el până acum, probabil că nu o va face nici cu ocazia asta (şi nici în viitor).
Îşi poartă primele semne ale bătrâneţii pe faţă cu naturaleţea lui Robert Redford iar în ochii lui mari zace o imensă melancolie; vocea studiat-mecanică îi este sugrumată în treacăt de furie încapsulată iar venele i se zbat în timp ce se tot chinuie să-şi păstreze pulsul sub 80 în faţa unui evaluator computerizat. De data aceasta e un astronaut pe nume Roy McBride, plecat la drum spre orbita lui Neptun (cu popasuri pe Lună şi Marte) ca să-şi găsească tatăl care, după toate aparenţele, a luat-o razna (în cazul în care mai e în viaţă).
În această poveste clasică (un clişeu, ar zice unii, şi probabil ar avea dreptate – cowboy-ul cu probleme cu tata) este strecurat ceva Joseph Conrad, după cum au remarcat criticii: tatăl apare în actul al treilea ca o figură Kurtz-iană, izolat în nava lui spaţială (plecase cu un echipaj, din care n-a mai rămas nimeni in viaţă, ca să intre în contact cu o inteligenţă extraterestră) şi transformat (pe nevrute) într-o ameninţare pentru omenire (ceva neesenţial legat de un generator anti-materie).
Dar Kurtz era ostil, în timp ce McBride senior (un Tommy Lee Jones mai trist ca niciodată) este doar îmbătrânit în (şi de) singurătate. Este mai curând un Icar a cărui infatuare a fost Raţiunea Perfectă, devotamentul până la ultima zvâcnire faţă de misiunea sa, care a sucit minți și a furat vieți – iar ultima zvâcnire o are rostogolindu-se din ce în ce mai departe în spaţiu, către stele, în tăcere, într-o secvenţă care reflectă perfect epurarea stilistică cu maximă forţă de sugestie practicată aici de Gray.
Până acolo, Ad Astra schiţează câteva scene de acţiune: o splendidă cădere din stratosferă de-a lui Roy, o urmărire cu rovere pe Lună, al cărei decupaj include câteva cadre panoramice Mad Max-iene, şi una mai convenţional-şocantă cu nişte babuini violenţi. Nu aş zice că e un compromis în favoarea publicului larg. În mijlocul lor, filmul lui Gray se prezintă ca un anti-blockbuster care doar se joacă cu jucăriile scumpe ale celor răsfăţaţi: e drept că vehiculele din urmărirea de pe Lună cad unul câte unul odată cu conducătorii lor, dar e cel puţin neobişuit să refuze latura sonoră a spectacolului.
De la Gravity încoace asta nu mai e ceva nou dar, spre deosebire de Cuarón, Gray este un intimist, nu un show-off: nu e interesat de cadre lungi de câteva minute cu coregrafie de virtuoz, ci de singurătatea crescândă a spaţiului, de frumuseţea glacială a stelelor pe fundal negru, a posăcelii în tonuri roşii a unei planete sau de discurile din fărâmiţe ale alteia. Roy e din ce în ce mai înconjurat de moarte, iar pulsul îi rămâne neschimbat (până nu îi mai rămâne): se află pe urmele tatălui său nu doar în călătorie, ci şi în hybris – pentru ei doi, încrederea în forţa raţiunii ca disciplină absolută. De altfel, filmul îşi pregăteşte aceste teme încă din primele replici – un monolog cu iz de crez absolut de-al lui Roy spus în faţa unui monitor: “Sunt gata de plecare, gata să îmi fac treaba cu deplină abilitate. Sunt concentrat doar pe esenţial, excluzând orice altceva. Voi lua numai decizii pragmatice, fără să mă las distras. […] Nu mă voi baza pe nimeni şi nimic. Nu voi avea vulnerabilitatea de a face greşeli.”
Ad Astra apare ca o combinaţie de vizionarism SF, pe alocuri sarcastic (Luna şi Marte colonizate de om, zboruri comerciale în stratosferă şi în afara ei, în care ţi se cer 125 de dolari pentru o pernă şi o pătură), cu tonurile vag orwelliene ale unei lumi în care oamenii (sau cel puţin cei de ştiinţă) sunt consideraţi mai eficienţi, “superiori” dacă îşi ţin emoţiile în frâu – poate chiar în capsulă. Moartea pune ghearele pe căpitanul unei nave iar răspunsul este o rugăciune spusă cu lipsa de convingere a unui elev fâstâcit, care n-a prins niciodată poezia. În sensul ăsta, filmul lui Gray este o apologie nedidactică (dar fermă) adusă Sentimentului, care ne face fragili, vulnerabili; o elegie despre limite, împotriva orgoliului.
Se poate interpreta conflictul din Ad Astra (după cum un critic român a făcut-o) ca “probleme de familie discutate în spaţiu”? Da, dar exact asta combate Gray în acest hibrid de indie şi colos megabugetar: ideea că cinismul de acest tip ne-ar face mai inteligenţi; ne face doar mai Icari.