The Artist/ Artistul

4
257

CRONICĂ. În primele minute ae Artistului, apare în prim-plan o plăcuţă pe care scrie „Please be silent behind the screen”. Bineînţeles, în timp ce, complice, toată lumea de pe ecran (şi, în cazul cel mai fericit, cea din faţa ecranului) face acelaşi lucru.

Pe hârtie, demersul al cărui rezultat e The Artist/ Artistul e o (considerabilă) curiozitate: o echipă de francezi, cu regizorul Michel Hazanavicius şi actorii Jean Dujardin şi Bérénice Bejo (protagoniştii filmului său precedent, OSS 117: Le Caire, nid d’espions), pleacă la Hollywood să facă un film despre perioada filmului mut, în spiritul şi imitând posibilităţile tehnice ale filmelor din anii ‘20: alb-negru, format 1.33:1, fără zoom-uri şi mai ales, fără sunet.

Costumele şi decorurile sunt rupte din epocă (se dansează step în studioul unde lucrase Gene Kelly), dialogurile sunt exprimate prin inserturi scrise, muzica de clarinet acompaniază aproape fiecare scenă. George Valentin e dat cu briantină şi e permanent ferchezuit ca Rudolf Valentino.

Însă Artistul e mai mult decât o pastişă a filmului mut (se diferenţiază aşadar de Silent Movie al lui Mel Brooks), e un comentariu accesibil şi pertinent la adresa întregii perioade ce precede apariţia sunetului şi la adresa industriei filmului de azi.

În primul rând, prin tematică, merge dincolo de ecran: Dujardin (actor comic cu repertoriu aparent inepuizabil) e George Valentin, star al filmelor mute ce e dat la o parte odată cu apariţia sunetului. Bejo e Peppy Miller (!), lansată de Valentin, devenită apoi actriţă în filme sonore şi trufanda pentru o nouă generaţie de spectatori. Prilej cu care camera de filmat cuprinde şi procesul de turnare – vezi toate panoramările pe studioul în care se filmează, dublele trase şi figurile de afacerişti ale producătorilor: toate foarte meta, foarte 2011.

Apoi paralelele cu prezentul: ziua premierei, care „face” sau „desface” succesul unui film, reacţia criticilor şi mai ales concurenţa dintre filme; cinismul unei industrii care îi dă publicului pâinea şi circul – sunetul, renunţând la vedetele pe seama cărora se îmbogăţise.

Însă filmul îşi joacă cel mai bine cele două atuuri: actorii principali. Pe de o parte, Dujardin are o prestanţă pe scenă comparabilă (sper că nu comit vreun sacrilegiu) cu a lui Peter Sellers. Fie că interpretează la ceteră, fie că omagiază filmele cu James Bond din anii ‘60 (seria OSS), fie că îl interpretează nuanţat atât pe George Valentin cât şi rolurile sale, cu toată acea expresivitate teatrală specifică filmelor mute, fără a cădea în bufonerie, camera de filmat îl iubeşte.

Bejo, ai cărei pistrui nu sunt puşi în valoare de alb-negru (poate singurul defect al demersului lui Hazanavicius), are zâmbetul şi carisma necesare să îi facă faţă partenerului său, iar scenele celor doi scot scântei. Pentru ca efectul să fie complet şi spectatorul cucerit, cel mai proeminent rol secundar îi revine terierului Jack Russell al lui Valentin care e, fireşte, cel mai devotat şi ataşant personaj.

Artistul e vizionare obligatorie, pe un ecran cât mai mare (aveţi această posibilitate din 24 februarie). În mod normal, ar trebui ca la sfârşit să puteţi uita că aţi cumpărat floricele. De asemenea, ar trebui să vă amintiţi mult timp de acea scenă, pe care vă las să o descoperiţi singuri.

Autor: Dragoş Marin

***

Filmul intră în cinematografele din România de vineri, 24 februarie, distribuit de Forum Film.

Citeşte şi:

Interviu cu regizorul lui „The Artist”: „Era filmului mut a fost ca o utopie”

Noul star al Cannes-ului, Jean Dujardin, despre cum să faci filme mute în era 3D-ului

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here