TIFF (1): Ce-am avut mai de preț

0
176

Everything We Loved

Anul ăsta, TIFF-ul a ajuns să își echivaleze numărul de ediții cu gradele Celsius de afară, dar nu-i bai. Sălilor de cinema continuă să le doară-n cot de vremea de afară, la fel și oamenilor care stau la cozi considerabile. Poate doar graba de a ajunge de la un cinematograf la altul să fie mai mare și lumea care stă agățată prin toate colțurile Pieței Mihai Viteazul e mai puțină.

Dar destul despre vreme. Am ajuns sâmbătă la TIFF odată cu primul film proiectat în competiția internațională, Everything We Loved/Ce-am avut mai de preț, debutul în regie al neo-zeelandezului Max Currie, un „postBroken Circle Breakdown cu copil-surogat și părinți magicieni.

Povestea ce a stat la baza scenariului, spusă cu tâlc de regizor la finalul proiecției, e mai interesantă decât produsul finit. Ideea unei familii căreia îi moare copilul și care îl răpește apoi pe al altora pentru a-și vindeca propriile răni și a-și revărsa acumulările de afecțiune, i-a venit lui Currie prin combinarea a două întâmplări reale – una la care a fost martor la 20 de ani, pe când era ziarist (suferința unei familii care își pierduse doi copii într-un accident stupid), alta pe care a auzit-o de la alții (la o grădină zoologică, un copil este rătăcit și găsit apoi cu părul vopsit și îmbrăcat cu alte haine).

Plecat la drum cu gândul de a nuanța gestul aparent monstruos al unui om care fură un copil, Currie are multe intenții bune și puține resurse să le pună în practică. La nivel situațional, scenariul e construit corect – misterul legăturii disfuncționale dintre Charlie (Brett Stewart) și tânărul Tommy se dezleagă treptat și cu efect, iar apariția nevestei (Sia Trokenheim) și a sentimentelor ei conflictuale complică și mai tare lucrurile.

Odată ce se așează însă pe traiectoria convențională a trezirii treptate la realitate, filmul devine previzibil și clișeistic, în special în ceea ce privește dialogurile. Nici vizual nu e mai plin de soluții, prea impersonal pentru un film ce se pretinde a fi spus, în principal, din perspectiva tatălui (cu o excepție, mama și fiul sărind pe trambulină în curtea casei, înțepeniți în aer în ochii lui Charlie).

Still from Blue Ruin

Revenge thriller

La polul opus, al filmelor care știu exact ce vor și cum s-o spună, stă Blue Ruin/Rabla Albastră (prezentat duminică în cadrul secțiunii Ochi pentru ochi), al doilea film al unui regizor despre care veți mai auzi cât de curând: Jeremy Saulnier. Venit de nicăieri, finanțat prin crowdfunding și cu prietenul din copilărie al lui Saulnier, Macon Blair (o revelație), în rolul protagonistului, Blue Ruin nu e mai puțin decât o capodoperă a genului.

Revenge thriller executat într-un stil care le amintește celor de la Sight & Sound de John Carpenter și mie de Ben Wheatley (de care îl apropie același umor sardonic), Blue Ruin îl are în centru pe Dwight (Blair), un vagabond al cărui confort de a dormi într-o auto-epavă ruginită este deranjat de vestea că ucigașul părinților săi va fi eliberat din închisoare. Orbit de furie, Dwight – din start depășit de situație – îl pândește la colț și îl omoară, dar în curând violențele escaladează dincolo de posibilitățile protagonistului de a prevedea consecințele faptelor sale.

Bifând și totodată navigând printre convențiile genului cu precizie de ceasornic, Saulnier le dă celor care au finanțat filmul, prin Kickstarter, glontele în cap pe care își doreau să-l vadă și o confruntare finală impecabil montată, dar și un protagonist atașant, cu latură tragică.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here