Ce știi despre psihanaliză?, îl întreabă terapeutul (Adrian Titieni) pe Toma (Mircea Postelnicu), noul său client venit să-și scoată la soare balaurii din dulap. Mai ales pe cel mai mare dintre ei – Ana (Diana Cavallioti), fata de care se îndrăgostise în facultate și cu care intrase într-o relație de co-dependență.
Cu Ana, mon amour (inspirat de un roman de Cezar Paul-Bădescu), Călin Peter Netzer revine la o parte dintre temele care l-au preocupat și în filmul său anterior, pivotând de această dată pe copii și traumele lor. Atacurile de panică ale Anei și abuzul de medicație își au cauza în copilăria petrecută lângă un tată vitreg abuziv, căruia îi plăcea să o mângâie pe burtă; Toma, ca și Barbu în Poziția copilului, are în continuare cordonul ombilical în jurul gâtului, cu toate puseurile sale de rebeliune. Împreună, Ana și Toma sunt un accident de mașină pe cale să se întâmple.
Scenariul filmului face zig-zag prin relația celor doi, între momente de intimitate frustă (filmate în cadre strânse ce amintesc de filmele lui Kechiche și Winterbottom), ieșiri în decor, certuri cu părinții și sesiuni de psihanaliză/spovedanie. Acest „gunoi de sub preș”, cum îl numește preotul jucat de Vlad Ivanov, e același pe care îl găsești de obicei în filme care fac bucățele relațiile de cuplu, ca Blue Valentine sau The Dissapearance of Eleanor Rigby. Însă în peisajul cinematografic autohton, deși operează cu clișee – el sparge ușa și o duce la spital după ce ea depășește doza, ea are un atac de panică în public și iese din sala de concert, etc.-, Ana, mon amour trece drept un tip de film insolit sau măcar văzut arareori de la Marți, după Crăciun încoace.
După o secvență jucată apăsat și insuficient motivată de scenariu – prima întâlnire dintre Ana și părinții lui Toma, cotită brusc și forțat spre fiasco –, Netzer duce filmul cu mână relativ sigură (parcă nici camera lui Andrei Butică nu mai tremură atât de tare ca în trecut), ținându-se în permanență de punctul de vedere al lui Toma, iar montajul Danei Bunea (premiat la Berlin) potențează drasticele schimbări din comportamentul celor doi protagoniști.
Toate până la un punct, acela în care transformarea Anei în femeie de carieră, care simte că e ținută în loc de ambițiile mărunte ale soțului ce stă acasă să le crească băiatul, nu mai are sens nici pentru Toma, nici pentru spectator. O pierdem toți pe Ana undeva pe drum, între momentul în care Toma aleargă acasă pentru a-și decalota copilul și momentul în care Ana se urcă într-un Mini (!) și se duce la muncă. Dacă se vrea o reclamă pentru beneficiile ședințelor săptămânale de terapie sau e pur și simplu o poveste de succes, asta nu o vom ști niciodată.
Ca instrument de scenariu, psihanalizele – îngenuncheat sub sutană, stat la coadă la moaște sau întins pe spate pe canapea – sunt o soluție destul de leneșă și cumva redundantă, în contextul în care și așa filmul nu dădea pe afară de subtilități. Prin acumulare, efectul final e unul didactic, diluând din forța emoțională potențială a filmului. Prin verbalizarea multor (tuturor?) cheilor de interpretare, spectatorul e lăsat și sătul, și cu pachețelul făcut. Or, un film făcut pe un astfel de subiect se cerea lăsat deschis pentru discuție.
Ana, mon amour e un film ambițios ca propunere (într-un mod calculat și pragmatic, ca și Netzer) dar inegal în execuție. Postelnicu și Cavallioti, curajoși și credibili (mai ales când scenariul nu le stă în cale), au dinamică bună împreună și dau tot ce pot. Dar filmul nu reușește să facă mai mult decât să zgârâie suprafața, superficial, traumelor personajelor sale, oferind doar priviri sporadice în colțurile cu adevărat întunecate și confundând vorbitul obsesiv despre ele cu vindecarea.
***
Ana, mon amour rulează în cinematografele din România din 3 martie.
