CRONICĂ TIFF: „Never Let Me Go”, resemnare şi puţin SF

Filmul ăsta, în mare, nu m-a dezamăgit. Ceea ce înseamnă foarte mult, pentru că romanul scris de Kazuo Ishiguro este unul dintre preferatele mele.

Să încerc ca următoarea propoziţie să fie singura care se referă la carte (pentru că vorbesc despre filmul lui Mark Romanek şi trebuie să mă străduiesc să fiu obiectivă): redă perfect atmosfera de resemnare, cuvânt care pentru mine este sinteza perfectă a romanului. Resemnare e cuvântul care rezumă şi filmul şi cartea.

Comparat (deşi nu ar putea fi mai departe de adevăr) cu Insula lui Michael Bay, Never Let Me Go e ca o ploaie mocănească, rece, care-ţi intră în oase, faţă de furtuna torenţială de trei secunde a lui Bay, pe care o uiţi la două secunde după ce ai văzut-o. Faţă de o idee bună înecată în explozii, urmăriri de maşini şi împuşcături şi figura ireal de frumoasă, aproape de plastic a lui Johansson, filmul ăsta se ocupă de idee, ca prioritate absolută, îngropând elementele discrete de SF în personaje şi transformând-o pe minunata Carey Mulligan într-o fată aproape obişnuită.

Spoilere, în cele ce urmează, necesare pentru ce vreau să vă spun, dar nu gigantice.

Pe scurt, ideea: Kathy H  (Carey Mulligan) şi prietenii ei, Tommy (Andrew Garfield) şi Ruth (Keira Knightley) sunt prieteni din copilărie. Au crescut împreună în anii ’70 (într-un fel de lume paralelă, dar asemănătoare cu a noastră) la şcoala-internat Hailsham, însă părinţii nu-s de găsit. În schimb, ies în evidenţă câteva lucruri ciudate: profesoarele se numesc gardiene, oamenii care nu lucrează în şcoală se uită ciudat  la copii şi fiecare dintre ei are o brăţară magnetică, pe care o activează la un senzor de perete (brăţară care e problema mea principală cu filmul, dar ajung şi acolo). De asemenea, sunt menţionaţi şi termeni precum donare sau completare, Galerie, Original.

Ideea şocantă este că aceşti copii, ulteriori adolescenţi şi tineri adulţi sunt de fapt clone (cuvântul nu este rostit niciodată, asta apropo de elementele SF discrete), crescuţi pentru a deveni donatori de organe. Ei n-au niciodată posibilitatea de a avea o meserie sau o familie. Singura profesie la îndemână este îngrijitor pentru donatori.

Kathy şi Tommy se iubesc din copilărie, însă Ruth este cea care reuşeşte să aibă o relaţie amoroasă – fie ea şi dubioasă – cu el. Unul din defectele filmului este că, faţă de carte, relaţia de prietenie din Ruth şi Kathy nu este bine legată – spectatorii nu-şi vor da seama de ce mai sunt încă prietene, de ce Kathy mai ţine la Ruth. Asta pentru că în paginile cărţii există mult mai mult loc pentru legarea unei asemenea relaţii.

Vizual vorbind, regizorul Mark Romanek (One Hour Photo) face natura să pară miraculoasă, de la o ploaie la o pădure, la un lan de grâu, iar cele trei clone, îmbrăcate în tonuri pământii mereu, par a face parte din decor, în ciuda artificialităţii conceperii lor şi a semnului de întrebare în ceea ce priveşte existenţa sufletului lor.

Cea mai mare problemă pe care o am cu filmul ăsta este acea nenorocită de brăţară! În film, spre deosebire de carte, toate personajele-clone au acea brăţară magnetică la încheietură, ceea ce distruge ideea lui Ishiguro – că nu există niciun element de constrângere pentru eroii noştri, nimic care să-i ţină în loc cu forţa, în loc să fugă şi să fie liberi. În carte, erau atât de împăcaţi cu soarta lor – nici nu concepeau o altfel de viaţă. În film, brăţara aia acţionează ca brăţarile de picior, de monitorizare pentru cei arestaţi la domiciliu.

Il mai puteti vedea:

Vineri, 10 iunie, Ursus Open Air, 21.45
Duminică, 12 iunie, Casa de Cultură a Studenţilor, 18.30