CRONICĂ: „Whiplash”

0
177

whiplash-sundance-1

Două premii importante la Sundance 2014 și cinci nominalizări la Oscar mai târziu, povestea că Damien Chazelle a fost nevoit să producă un scurtmetraj pe post de demo pentru a obține finanțare pentru lungmetrajul său e o anecdotă bună. Whiplash însă nu a apărut din neant. După un film de debut prea puțin văzut, Guy and Madeline on a Park Bench (tot despre un cântăreț de jazz), și scenariul excelent calibrat al unui thriller à la Brian De Palma, Grand Piano (tot cu un personaj obsedat de partitura perfectă), Chazelle sparge în fine gheața cu unul dintre puținele filme oscarizabile de anul acesta care se întâmplă să aibă și viață în vene.

Andrew (Milles Teller, în rolul la care i se va raporta toată cariera) e toboșar la una dintre cele mai prestigioase școli de muzică din America. Concurența e acerbă și șansele de a prinde un loc în orchestra școlii sunt puține, mai ales că toată lumea vrea să îi intre în grații lui Fletcher (J.K Simmons, Oscar 2015 pentru actor în rol secundar), un profesor notoriu pentru metodele neortodoxe, adesea brutale, prin care își împinge elevii să facă lucruri mărețe. Lui Andrew, care ascultă obsesiv Charlie Parker și se izolează de lumea înconjurătoare în căutarea solo-ului de tobe impecabil, norocul pare să îi surâdă, dar planurile lui Fletcher cu el sunt mult mai întortocheate decât par la prima vedere.

Filmul petrece mult timp în sala de repetiții, în care Fletcher le vorbește elevilor săi ca sergentul Hartman din Full Metal Jacket și îi rotește până obține de la unul dintre ei nota sau tempo-ul pe care îl caută. Instrumentele se umplu de sudoare și sânge – imagine ce contrastează puternic, până la neverosimil, cu cea pe care și-o formează profanii despre jazz-ul ca un câmp al improvizației și notelor relaxate. Nervii elevilor se întind la maxim, iar Andrew își pierde curând fragilul echilibru emoțional; în numele perfecțiunii pe care o caută, alege să se despartă de prietena sa pentru că „îl distrage”, într-o secvență ce amintește de începutul lui The Social Network.

Dar Whiplash prinde cu adevărat avânt atunci când joacă după regulile thriller-ului, chiar dacă o face deghizat în spatele unui coming of age de genul celor care primesc frecvent acolade la Sundance. Pe partituri, montajul încearcă să țină pasul cu ritmul din ce în ce mai alert, degajând intensitate pură (în mod normal ar trebui să ia Oscarul), iar actul final e aproape perfect orchestrat din scenariu, dând peste cap la 180 de grade jocul de putere dintre cei doi protagoniști ca într-un film de suspans pur-sânge. Ajută că Teller n-are dublură pentru bătutul la tobă și că J.K Simmons vinde permanent iluzia că personajul său nu are rival.

Așa că da, Whiplash chiar trebuie văzut la cinema, chiar dacă it is not quite your tempo. Nu de alta, dar canapeaua de-acasă nu o să vibreze odată cu voi. Faceți-vă o favoare.

Filmul intră din 6 februarie în cinematografe, distribuit de InterComFilm.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here