Dacă Sergiu Nicolaescu ar fi făcut, între Orient Express şi Supravieţuitorul, un remake la Crash, despre eutanasie în loc de droguri, i-ar fi ieşit ceva apropiat de Bella addormentata/Frumoasa Adormită, cel mai recent film al regizorului italian Marco Bellocchio.
Plecând de la un caz real care a pus pe jar opinia generală italiană, cel al Eluanei, o femeie aflată în stare vegetativă timp de 17 ani, pe care tatăl ei o vroia deconectată de la aparate deşi Berlusconi şi Biserica nu erau de acord, Bellochio construieşte un ansamblu de poveşti care ating aceleaşi dileme – decizia eutanasiei e o dovadă de curaj, sau de laşitate? Avem dreptul să hotărâm în numele celui care nu o poate face? Moartea clinică e doar un somn profund sau sfârşitul? Fără îndoială întrebări grele, numai bune pentru o dramă incomodă care să pună în discuţie conflictul dintre credinţă şi liberul arbitru.
Incomod e şi Bella addormentata, dar nu din motivele corecte, şi asta pentru că nu-şi ţine deloc cărţile în buzunar. Nerealizând că subiectul e ofertant în sine, fără a fi nevoie să apeşi prea tare pedala melodramei, Bellocchio nu se mulţumeşte cu unul, ci cu mai multe cazuri: fiica unei actriţe faimoase (interpretată de Isabelle Huppert) e în comă după un accident – fratele fetei vrea să îşi salveze mama de la a-şi sacrifica viaţa şi cariera; un senator (Toni Servillo, care poate mult mai mult decât interpretarea într-o singură cheie de aici) e pe cale să voteze pro-eutanasie, împotriva partidului său, în baza unei experienţe din trecut; somnul unei narcomane e vegheat de un doctor impresionat de frumuseţea sa.
Fiecăruia dintre protagoniştii acestor poveşti i se dă ocazia de a-şi expune poziţia legată de faptul de a lăsa pe cineva să moară, în discursuri repetate, apăsate şi lipsite de echivoc, dar forţate. Spre exemplu, senatorul este ascultat de colegii săi (care trăgeau cu urechea din spatele uşii!) exersându-şi discursul pe care urma să îl livreze a doua zi; narcomana Rossa (frumoasa Maya Sansa din Buongiorno, notte) se trezeşte şi primeşte o muştruluială pe cinste de la doctor, a cărui datorie e să ţină oamenii în viaţă – lucru ce pare să fie evident doar pentru spectator, însă.
Împănat cu astfel de momente demonstrative, dar şi cu multe personaje (un fir narativ secundar avându-i în centru pe fiica senatorului şi un tânăr demonstrant pro-eutanasie ocupă multe minute de film şi e rezolvat simplist), Bella addormentata se umple repede cu balast.
Un psihiatru cu toate anecdotele la el, interpretat de Roberto Herlitzka (văzut recent în Sette opere di misericordia), chiar dacă e caricatural (o secvenţă de la saună trimite la conversaţiile din băile publice romane), reuşeşte să mai anime ritmul letargic („Viaţa e o condamnare la moarte, nu-i timp de pierdut”). Adevărata oportunitate ratată e , pentru mine, relaţia dintre doctor şi Rossa – cu minunat potenţial de film artsy de exploatare (ar fi făcut din film un urmaş meritoriu al lui The Night Porter…) – însă aşa cum e jucată, e dezamăgitor de lipsită de subtext sexual.
Un subiect bun de dezbatere, ar fi meritat un film tăios şi concentrat – cu mai puţină melo, mai multă dramă, şi mai suportabil, pe cât posibil.
Frumoasa adormită a fost proiectat în competiţia Festivalului de la Veneţia şi a deschis Cinepolitica.
