„Corn Island”. În Abhazia e liniște

0
372

Corn-Island

Autor: Raluca Petre

Filmul care a luat Marele Premiu la Karlovy Vary, anul acesta, are cam 10-15 replici în cele 100 de minute de proiecție. Ce se întâmplă în celelalte 90? Natura domină, urmându-și cursul, reducând conflictul politic din zona în care se desfășoară povestea la un simplu și trecător context.

Realizat de georgianul George Ovashvili, Corn Island își preia titlul de la insulițele fertile ce se formează în fiecare vară pe râul dintre Georgia și republica autonomă Abhazia. Aici, un batrân (Ylias Salman) și nepoata lui puberă (Mariam Buturishvili) își construiesc o casă simplă pentru a se putea ocupa de crescutul porumbului, în scurta perioadă în care rezistă insula, înainte de a fi înghițită de furtunile toamnei.

Nepoata se maturizează odată cu recolta lor. Sângele unei căprioare moarte face trimitere directă la transformarea fetei, inversând semnificația sângelui către viață. O metaforă pe care am înghițit-o mai greu, singura, de altfel, pe care i-aș reproșa-o filmului. Din fericire, Ovashvili nu insistă prea mult asupra ei. Oricum, aproape orice subiect care face trimitere la relația dintre om și natură ajunge să folosească la un moment dat metafore de acest gen (de pildă, Tree of Life al lui Terrence Malick, ale cărui metafore numai subtile nu sunt).

Aspectul cel mai interesant este, de fapt, resemnarea bătrânului față de natură, dar și față de conflictul dintre georgieni si abhazi. Reacțiile lui par detașate, nu dă semne de rezistență față de soldații care patrulează râul și nici nu încearcă să se lupte cu capriciile vremii. Pe parcursul filmului, vedem bărcile cu soldați georgieni și ruși care par intrigați de prezența bătrânului abhaz pe insulă, dar și mai mult de cea a fetei, aruncându-i priviri îndelungi, înfometate, în timp ce patrulează râul.

Auzim de mai multe ori, în surdină, focuri de arme ce vin din pădurile de pe malul râului. Un soldat fuge din rândul georgienilor și se refugiază, rănit fiind, pe puținul pământ al bătrânului. Deși e un inamic, teoretic, bătrânul acceptă tacit prezența lui, ajutându-l să se vindece. Aparenta detașare a bătrânului e, de fapt, înțelepciune: trăind izolat, în natură, a ajuns să vadă dincolo de conflictul artificial creat de oameni.

Arta de a crea tensiune

Filmată pe peliculă, imaginea redă sublima pustietate a locului.  Având un minim de dialog, stilul filmului ar fi putut fi unul minimalist, cu cadre fixe. Ovashvili preferă însă panning-ul lin al camerei în jurul insulei,creând un ritm mai antrenant. De fapt, ritmul e cel care te captivează. Pe tot parcursul filmului, există un substrat puternic de tensiune care vine din partea soldaților:  când trec pe lângă insulă, Ovashvili alternează cadrele medii cu nepoata bătrânului uitându-se la ei, cu cele în care soldații o mănâncă din priviri.

Însă coup de grace-ul va fi dat tot de natură, într-o scenă de final impresionantă, dar fără sentimentalisme. „Liniștea” pe care o emană filmul este și motivul pentru care l-aș recomanda; este genul la care apelezi atunci când te-ai săturat de conflicte ambalate în senzaționalism urlat. Pe lângă faptul că deschide o fereastră către un peisaj georgian necunoscut, filmul amintește că natura este indiferentă existenței umane repetitive și trecătoare. Dar nu face acest lucru într-un mod deprimant, ci unul care conferă calmul pe care îl are bătrânul pe durata filmului.

Va fi interesant de văzut unde si cum va fi distribuit filmul și cât de mult îl va ajuta premiul festivalului să circule. O co-producție dintre cinci țări, anume Georgia, Germania, Franța, Cehia și Kazahstan, a găsit deja distribuitori în Cehia. Câștigătorii din ultimii doi ani, Le grand cahier,al ungurului Janos Szasz, și norvegianul The Almost Man, al lui Martin Lund, au fost preluate și de distribuitori americani. Nu că aceasta ar fi o unitate de măsură absolută a succesului.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here