„12 Years a Slave”

2
335

12-years

Cel mai bun şi, totodată,  cel mai rău lucru care se poate spune despre 12 Years a Slave/12 ani de sclavie e că tratează într-un mod adecvat un subiect sensibil, adesea ecranizat, întotdeauna controversat.

Deloc întâmplător, e genul de proiect cu pedigree, care ar fi nominalizabil la Oscar încă din faza de pre-producţie. Regizat de neînfricatul Steve McQueen, autor care a căutat, cu Hunger şi Shame, să-şi provoace publicul şi să-i testeze limitele lui Michael Fassbender, actorul său fetiş.

Produs de Plan B, compania lui Brad Pitt, căruia statutul de megastar îi permite să dea undă verde unor proiecte riscante şi adesea greu de scos pe piaţă (The Assassination of Jessie James, Killing Them Softly).
Cu o distribuţie spectaculoasă alcătuită din actori de compoziţie (Chiwetel Ejiofor, Paul Giamatti, Paul Dano, Benedict Cumberbatch), pe muzica lui Hans Zimmer, care probabil are blocată agenda până în 2025.

Faptul că Solomon Northup şi-a scris singur povestea care a stat la baza scenariului dă din start perspectivei un soi de legitimitate de care alte filme, oricât de bine documentate, nu au parte. Odiseea unui negru născut liber, cu şcoală, cântăreţ la scripcă, care se vede în postura de a ţine capul jos ca să supravieţuiască (răpit la Washington şi vândut ca sclav în Sud, pe la 1850) e un bun punct de pornire pentru o călătorie într-o perioadă pe care cinematografia americană a revizitat-o de multe ori în ultimii ani – America pre-război de secesiune.

Adecvarea despre care vorbeam vine din refuzul filmului de a cădea în plasa caracterizărilor sumare de tipul: sclav culegător de bumbac înnobilat de muncă – moşier crud şi inuman; în schimb, personajele din 12 Years a Slave au conflicte interioare care nu sunt legate neapărat de culoarea pielii, ci de chestiuni/presiuni ca statutul social şi menţinerea ordinii prestabilite.

Acest lucru se reflectă atât în atitudinea albilor – stăpânul Ford (Cumberbatch) nu e un monstru, ci un om mărinimos şi drept, dar prea comod şi fără tăria de caracter să ia poziţie într-o societate în care sclavia făcea parte din starea de fapt –, cât şi în cea a negrilor, între inexplicabilă pasivitate şi oportunism – pe plantaţia Shaw, stăpânul luase de soţie o negresă care se bucura de o viaţă privilegiată. Chiar şi Epps (Fassbender), personajul cel mai apropiat de prototipul plantatorului aprig şi nemilos, e un ins profund instinctual, căruia nevasta îi trezeşte la fel de mult dispreţ ca slujnica Patsey (revelaţia Lupita Nyong’o).

El însuşi de culoare, McQueen ştie ce înseamnă discriminarea, dar are mai mult discernământ decât colegi de-ai lui (ca Lee Daniels, care arunca segregarea rasială în ochii spectatorului în The Butler), astfel încât impactul e mai pur şi mai puternic. Şi aici găseşte poezia şi drama în prim-planuri şi în ochii unor actori expresivi.

Dezamăgirea (parţială) vine din aşteptările pe care le ai de la el – 12 Years a Slave arată prea mult a film de studio hollywoodian şi prea puţin a ceea ce face regizorul de obicei. În mod neaşteptat, în ciuda potenţialului exploziv, e cel mai cuminte film al lui McQueen – cu tot cu cel puţin două scene care vă vor muta inima în gât: un veritabil showroom de carne vie şi o secvenţă de tortură perfect justificată dramatic.

Se prea poate ca 12 Years a Slave să rupă gura târgului la Oscarurile de anul acesta. Mai bine el decât altele.

***

Filmul rulează din 4 ianuarie în cinematografele din România. 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here