„Her” – Computer Love

0
219

Her

„Nu sunt într-un moment al vieţii în care pot să mă implic”, îi spune la un moment dat Theodore (Joaquin Phoenix) iubitei sale, un sistem de operare cu voce sexy, pe nume Samantha.  Aceeaşi stare mi-a indus-o şi mie Her/Ea, de Spike Jonze, film cu mare trecere la critica de specialitate, nominalizat la cinci premii Oscar.

Singuratic şi plângăcios de felul lui, Theodore  lucrează la o firmă care scrie scrisori de dragoste pentru clienţii săi, activitate care i se potriveşte ca o mănuşă. În timpul liber, interacţionează ocazional cu prietena sa Amy (Amy Adams) şi rememorează – în montaje ce par tăiate din Ain’t Them Bodies Saints şi reasamblate – fragmente din viaţa de om căsătorit cu Catherine (Rooney Mara).

În rest, între două jocuri pe calculator, se uită des pe geam, priveşte îndelung oamenii pe stradă sau stă pur şi simplu cu ochii în soare. Toată această palpitantă rutină devine şi mai interactivă la apariţia Samanthei (Scarlett Johansson), o inteligenţă artificială cu „personalitate” („not just a computer, she is her own person”) care e foarte interesată de toate lucrurile pe care i le spune utilizatorul său.  Între cei doi se înfiripă o relaţie „statistic improbabilă”, dar nu la fel de castă pe cât v-aţi aştepta.

Nu ştiu cât de apropiaţi sunteţi voi de sistemele voastre de operare. Pot băga mâna în foc că vă vine ocazional să le daţi în judecată şi că ţipaţi la calculatorul vostru mai des decât la oamenii din jur. Când vine vorba să vă despărţiţi de ele, o faceţi cu mare drag, cu condiţia să nu vi se instaleze Vista în loc, şi cam atât.

De aici până la o ipotetică legătură sentimentală între utilizator şi aplicaţie e cale lungă, dar pariul lui Jonze e că se poate folosi de această posibilitate pentru a explora natura relaţiilor moderne, ultra-dependente de tehnologia utilizată ca surogat al prezenţei fizice a celuilalt – (video)chat-uri, site-uri matrimoniale, profile de consumator bazate pe istoricul comenzilor online.

Pentru a-şi face demonstraţia, se foloseşte de un personaj – Theodore – care se agaţă, cel puţin iniţial, de o imagine convenţională a interacţiunilor interumane, pe care o aplică ca o matriţă pe relaţia sa cu Samantha. Odată ce acceptă că iubeşte ceva imaterial, poate avea parte de romantism, sex, gelozie, despărţiri şi ieşiri la picnic în trei plus unu, ca şi cum el şi Samantha (prezentă prin intermediul unui smartphone pe care Theodore îl ţine în buzunar) s-ar putea ţine de mână.

De bine, de rău, „încercările” prin care trece relaţia lor sunt partea cea mai interesantă a filmului lui Jonze (care e şi singurul scenarist creditat) – o ceartă aici, un experiment sexual nereuşit acolo, deznodământul ce joacă ingenios cartea evoluţiei.

Buba e în altă parte – pentru un film atât de preocupat de definirea emoţiilor adevărate, Her e ineficient în a ţi le şi trezi, cu toată aplecarea lui spre melodramă şi glumiţe deştepte. Theodore e un personaj monoton şi plictisitor (lui Jonze nu i-ar fi stricat nişte sfaturi de la amicul Charlie Kaufman), iar Phoenix, un actor cu resurse remarcabile, îl joacă cum poate – mereu cu aceeaşi mină melancolică de căţeluş plouat.

Amy Adams n-are mare lucru de făcut, iar femeia jucată de Olivia Wilde e acolo doar ca să scoată de la Theodore mărturisirea că îi e teamă de angajamente. Dacă îţi mai e şi greu să înghiţi premiza (eu nu am putut), te găseşti într-o încurcătură din care te scoate doar muzica celor de la Arcade Fire de pe genericul final.

Supraevaluat până în slăvi pentru că e atât de al naibii de actual şi relevant, Her e departe de a fi un film cu viziune. Pe care Spike Jonze e în stare să-l facă.

***

Filmul intră din 7 februarie în cinematografele din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here