TIFF (4): Religie, punk și-o autostradă

0
117

Sacro GRA

Păzea că sunt plin de complimente de împărțit în stânga si în dreapta. Parțial deoarece ultima mea zi la TIFF a fost miercuri și sunt deja nostalgic (o ironie a sorții m-a trimis acasă la revederea de 10 ani de la absolvirea liceului în loc să stau să văd Boyhood), dar și pentru că fiecare dintre filmele văzute în ultima zi e special în felul său.

Gianfranco Rosi a petrecut doi ani pe șoseaua inelară de centură a Romei (Grande Raccordo Anulare). Documentarul rezultat, Sacro GRA, editat din ceea ce trebuie să fi fost mii de ore filmate, a luat Leul de Aur la Veneția anul trecut, fapt fără precedent în istoria festivalului.

Mai aproape de un Wings of Desire lipsit de îngeri decât de un documentar convențional, Sacro GRA e un mozaic aproape suprarealist de personaje – un pescar de țipari, un infirmier pe ambulanță (cu care Rosi pleacă în ture de noapte ce dau de pământ cu Bringing Out the Dead), un D.J sud-american, o prostituată revoltată că un polițist rostise calomnia că o găsise „în mașină, complet goală!”, un autor de foto-romane (!), dansatoare pe bar care nu vor să folosească rujul roșu pentru a nu fi confundate cu niște curve, un bătrân ce măsoară gradul de sănătate al palmierilor din zonă, un moș cu discurs de filozof și înfățișare de călugăr la Putna sunt doar câțiva dintre protagoniștii unei lumi caleidoscopice, agățată pe marginea unei mari metropole.

Rosi nu pune întrebări și nu își scoate personajele din lumea lor. Le observă și le lasă să vorbească, fără a sugera sau trage concluzii.

stations of the cross

Patimile Mariei

Regizorul Dietrich Brüggemann și actrița Franziska Weisz au venit la TIFF  să vorbească despre filmul lor,care a luat Ursul de Argint pentru scenariu anul acesta, Kreuzweg/Patimile Mariei. Compus din 14 cadre-secvență (de lungime variabilă, de până la 15 minute) în care Brüggemann mișcă aparatul de filmat de trei ori în total, filmul e o dramă satirică de un umor foarte acid la adresa credinței oarbe în general, și ultra-catolicismului în particular.

Maria (Lea van Acken), o tânără de 14 ani (vârstă aleasă tocmai pentru că e cea la care copiii nu au încă o personalitate pe deplin formată) face parte dintr-o familie foarte religioasă în care mama (Weisz, excelentă) îi ține predici despre muzica satanică și pericolele la care se expune când iese pe stradă. Îndrumată și de preotul comunității, copila dezvoltă curând ideea că sacrificiul de sine e singura soluție pentru a-și vindeca fratele, care la trei ani nu a început încă să vorbească.

O serie de episoade din ce în ce mai revoltătoare (povețele preotului, o spovedanie strigătoare la cer, o mustrare din partea mamei) îl ajută pe Brüggemann să inducă spectatorului disconfort și râs nervos, fără să pară că manipulează (deși face și asta) în căutarea unei reacții. Faptul că își duce până la capăt demonstrația e lăudabil, iar steadycam-ul final, inteligent, dă noi conotații unei soluții comune (până la golirea de sens) găsite de regizorii care nu știu cum să își încheie filmele.

We Are the Best1

Suntem cele mai tari!

După mai bine de zece ani petrecuți în puțul depresiei, Lukas Moodysson se-ntoarce la gânduri mai bune cu We Are the Best!, de departe cel mai simpatic și plin de energie film de la TIFF 2014. Ar fi propunerea perfectă pentru Premiul Publicului pentru că-i o oază de voie bună, dar nu cred că l-au văzut suficient de mulți oameni.

Trei fete de 13 ani își fac o trupă, mai mult din întâmplare, în Suedia lui 1982, când lumea striga din toți rărunchii că „Punk is dead!”. Două dintre ele nu au pic de talent și nici vreo idee legată de ce înseamnă o armonie, a treia e bălaie și inofensivă. Ce le unește e disprețul față de autoritatea de tot felul (întruchipată de proful de sport, comunism sau președinte) și o căutare, specifică vârstei, a unei lumi căreia să îi aparțină.

Lucrând pe un scenariu adaptat după o bandă desenată a soției sale Coco, Moodysson joacă totul pe cele trei protagoniste (Mira Barkhammar, Mira Grosin și Liv LeMoyne) și are în mână trei ași. Mereu în cadru, fetele se distrează de minune bătând la instrumentele muzicale sau făcând mici și nevinovate acte de vandalism, iar entuziasmul lor e molipsitor pentru spectator.

Niciuna dintre experiențele prin care trec cele trei nu e mai mare decât ele (participarea la un „concert de debut” e expediată rapid, o ceartă între membre se lasă fără urmări) pentru că, în realitate, puține lucruri sunt așa, atunci când ai 13 ani și ești încă la vârsta la care nu te gândești la urmări și îți poți permite să îi lași pe adulți să se gândească la viitor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here