Sitges Film Festival (1). Senzații șaptezeciste, maimuțe, cercetași

0
504

Welp-1940x656

Autor: Cătălin Mesaru

Al doilea an al meu de Sitges, al 47-lea an al festivalului de film horror & fantasy din Sitges.  Al 4-lea film din saga (de ceva vreme interminabilă) a zombilor spanioli din REC. Al doilea an în care trebuie să mă lupt cu somnul și să înfrunt sistemul draconic de rezervări de bilete pentru presă (trezit la 6:55 ora locală, refresh în disperare pe pagina festivalului pentru a prinde locuri la filmele care se difuzează în intervalurile orare diferite de cele pentru vizionările de presă).

În prima zi am reușit să văd patru filme, față de cinci, câte îmi propusesem inițial: Predestination, Space Station 76, [REC]4, Cub. A trebuit să renunț la Home (a.k.a. At The Devil’s Door) deoarece era trei dimineața când s-a terminat Cub și, deși, eram supraîncărcat senzorial de filmul excelent cu boyscouts, oboseala m-a răpus. În a doua zi, am reușit să văd absolut tot ce mi-am propus: Musarañas, Zombeavers și Aberdeen.

Iată, deci, filmele din prima zi a festivalului, 3 octombrie 2014:

1. Predestination. 2014. Regia: Michael Spierig & Peter Spierig a.k.a. The Spierig Brothers

Predestination e un thriller retro-futurist cu sărituri prin timp, Ethan Hawke (care joacă execrabil, la a doua colaborare cu frații Spierig, după Daybreakers), Sarah Snook (care e excelentă în rol) și niște răsturnări de situație pe care le miroși cam cu vreo 30 de minute înainte să se întâmple.

A man walks into a bar, dar e foarte evident că bărbatul (Sarah Snook, făcută aici să semene cu odrasla deloc probabilă a lui Jodie Foster cu Leonardo DiCaprio) e femeie. Ethan Hawke e un barman cu secrete – lucrează pentru o organizație misterioasă, fața i-a fost distrusă într-o încercare eșuată de a dezamorsa o bombă plasată de un individ numit The Fizzle Bomber ce teroriza America undeva prin anii 60-70.

Personajul Sarei îi promite barmanului Hakwe-ian că povestea vieții ei îl va cutremura și că îl va lăsa mască. Urmează un întreg film derulat prin intermediul unor flashback-uri, dar și flash forward-uri pentru că, nu-i așa, am menționat deja că se tratează subiectul călătoriei în timp. Una din marile probleme ale filmului e că totul scapă de sub control – regizorii nu știu să-și joace cărțile atunci când trebuie și totul devine previzibil tocmai din perspectiva faptului că se reciclează în mod constant niște rețete care dau în vileag fără să vrea plot twist-urile.

Ce-i drept, ca să-i dăm Cezarului puținul care e al Cezarului, există niște momente foarte bune pe partea vizuală: niște secvențe futurist-cinzeciste, niște mici sclipiri aproape noir. Cu toate astea, mai bine ne reorientăm spre alte filme care se ocupă mult mai inventiv de time travel: Cronocrimenes, de exemplu. Sau către una din cărțile mele preferate: Rant, a lui Chuck Palahniuk.

2. Space Station 76. 2014. Regia: Jack Plotnik 

Pe Jack Plotnik ar trebui să-l știți din filme ca Rubber, Wrong, Wrong Cops și, mai ales, dintr-un serial de care probabil că ați auzit. Un serial al lui Joss Whedon. Evident că e vorba de Buffy, The Vampire Slayer, în care Plotnick juca rolul de scurtă durată al lui Allan Finch, subalternul infamului primar și, totodată, father figure pentru Faith, Richard Wilkins.

Plotnik a făcut câteva scurtmetraje înainte să-și adapteze piesa de teatru numită Space Station 76, o operă spațială cu un ansamblu pestriț de indivizi, care mai de care mai absurzi sau defecți.

În esență, Space Station 76 e o soap opera în spațiu, o comedie retro-chic ce se derulează într-un fel de trecut alternativ al umanității, un trecut în care anii 70 s-au petrecut în spațiu, cu tot ceea ce presupune asta: fashion șaptezecist, tapet din aceeași perioadă, telefoane, radio-uri, casete video, diapozitive, muzica epocii etc.

Patrick Wilson e fantastic în rolul decrepitului căpitan de stație spațială, căpitan cu un secret ce i-ar putea distruge cariera (e gay), căpitan alcoolic și care încearcă în repetate rânduri să se sinucidă, dar nu reușește niciodată mulțumită sistemelor de siguranță ale stației. Lui i se alătură o trupă de personaje insuportabile, dar delicios construite: Liv Tyler e adjuncta căpitanului, nou sosită pe stație, tristă și însingurată, Marisa Coughlan e una din cele două mame ale stației, o mamă deprimată, îndopată cu Valium și, totodată, a back-stabbing bitch, Matt Bomer e Ted, soțul femeii pe antidepresive, un loser cu mână electronică ce aduce a prototip de Power Glove de la Nintendo. Kylie Rogers e fiica lor, o copiliță ce reușește să distrugă orice animal de companie ce-i pică în mână, Kali Rocha e cea de-a doua mamă a stației, alcoolică și obsedată de statut social. Jerry O’Connell completează cast-ul principal cu al său personaj tembel încărcat sexual.

Space Station 76 e incredibil de amuzant și e o scrisoare duioasă de amor adresată unei perioade kitschoase a omenirii.

3. [REC]4. 2014. Regia: Jaume Balagueró 

Nici nu îmi dau seama de unde să apuc filmul ăsta, atât de fundamental de greșit și de prost e. Dacă partea a treia a sagăi spaniarde cu nemorți REC (primul mi-a plăcut mult, al doilea s-a dus în toată zona aia inutilă de catolicism) m-a făcut să dau ochii peste cap în mod constant, cu toată infuzia aia pe sistem Rambo-nevastă, partea a patra (care cică-i făcută SPECIAL pentru fani), mi-a distrus toți nervii.

[REC]4 o aduce înapoi pe Angela Vidal, eroina din primul film al seriei (Manuela Velasco, execrabilă actriță) și o aruncă pe un vapor doldora de trupe speciale și doctori, toți foarte preocupați cu descoperirea unui antidot pentru virusul ce îi transformă pe oameni în zombi.  Evident că pe vapor se întâmplă ceva și virusul scapă printre populația musculoasă de soldațo și printre doctorii care sunt, automat, răi. Acel ceva este o maimuță injectată cu virusul ce-l papă, întâi de toate, pe bucătarul filipinez.

Chinul se amplifică pe măsură ce clișeele se prăbușesc unele peste altele și, deși uneori clișeele sunt binevenite într-un film de natura acestuia, aici sunt completamente în detrimentul oricărei experiențe pozitive. Balagueró decide să scape complet de elementul found footage din primele două (și dintr-un pic din al treilea), focusându-se mai mult să filmeze secvențele de acțiune ca într-un film cu Jason Bourne: camera e spasmodică și mare lucru nu vezi din ce se întâmplă în momentul în care zombii o iau razna. Nu că ar fi mare lucru de văzut, să fim serioși. Ah, și normal că lasă loc de continuare pentru că, nu-i așa, tot pentru fani o să-l facă și pe al cincilea, probabil.

4. Cub. 2014. Regia: Jonas Govaerts 

O trupă de boyscouts împreună cu ai lor supraveghetori și un bull terrier se duc în pădure pentru antrenament și pentru a căuta o creatură misterioasă ce, zice-se, se transformă în vârcolac la căderea nopții. Nu dau peste vârcolac, dar dau peste ceva mai groaznic: un băiat cu mască de trunchi de copac, care emite doar niște sunete guturale și care începe să-i terorizeze pe toți. Și ăsta-i doar începutul lui Cub, debutul în lungmetraj al belgianului Jonas Govaerts.

Dacă în prima jumătate (estimativ), filmul e mai slow paced, în ultimul act erupe într-o cavalcadă violentă și smintită. Întocmai ca unele din capcanele răspândite prin pădurea pe care copilandrii o populează, capcane ce nu sunt departe de niște mașinării în stilul Rube Goldberg. Și, întocmai precum filmul, se desfășoară încet, fiecare resort e întins la maxim până la declanșarea finală, când totul o ia bezmeticește la goană. Fără tăgadă, Cub e unul din cele mai bune filme de gen de anul acesta.

Filmele din ziua a doua sunt aici.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here