CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ.
TIFF-ul a început anul acesta cu un film non-bollywoodian „larger than logic”, nu neapărat bizar cât curios, amuzant şi, cel mai important, terminat. Pentru că Proiectul fără titlu al lui Khartik Krishnan este suma unor eşecuri, un film despre filmul unui regizor care încearcă să facă un film (dacă v-am ameţit, nu-i nimic, vă antrenam pentru film).
Când s-a prăbuşit în faţa echipei de filmare clădirea în care plănuia să facă un scurtmetraj, Srinivas Sunderrajan a crezut că e mâna sorţii, evident. Actriţa principală a crezut şi ea acelaşi lucru şi l-a lăsat baltă. Dar soarta s-a dovedit mai deşteaptă decât Srinivas şi nu l-a lăsat să facă „un simplu film de dragoste”, ci i-a pus în cârcă atâtea piedici la cei 1000 de dolari cât era bugetul, încât Srinivas a făcut un film despre nereuşitele unui cineast de a regiza un scurtmetraj.
Aveţi discuţii delicioase despre cum să treci din realitate în SF într-un film, un robot care funcţionează ca un horoscop, ironii la adresa Bollywood-ului şi a sistemului indian corupt (cei 1000 de dolari s-au dus, majoritatea, pe şpăgi, a povestit cineastul la Q&A-ul de după proiecţie), un programator molîu îndrăgostit lulea de colega de serviciu şi un personaj care s-a săturat de filmul ăsta şi iese din el producând un fenomen meteo inexplicabil (excelent!).
Cel de-al doilea film din competiţie, V Subbotu / O sâmbătă obişnuită, a fost chinuitor de urmărit. Şi nu (neapărat) din cauza camerei lui Oleg Mutu, care a alergat, a transpirat şi s-a zbătut cu personajele, până la a-ţi da senzaţia de roller-coaster, ci pentru că această agitaţie continuă a camerei nu era susţinută dramaturgic.
Personajele lui Alexander Mindadze, nişte tineri care află – printre primii din Cerbnobîl – că în noaptea aceea a explodat reactorul 4, au alergat, au transpirat, s-au pupat cu sete (cum cred americanii că se pupă ruşii în filmele hollywoodiene), au dansat, au cântat, s-au bătut şi au râs zgomotos şi uneori groaznic de teatral fără ca motivaţiile să răzbată până la public. Nimic din emoţia pe care ar fi trebuit să o transmită filmul nu trece de ecran. Aşa că te chinui urmărind nişte indivizi care se agită mai bine de oră şi jumătate şi dorindu-ţi să scapi naibii cât mai repede de acolo.
În schimb, regizoarea Zeina Doura şi-a câştigat nişte groupies cu Imperialiştii încă n-au murit! / The Imperialists are Still Alive!, o comedie tandră despre un New York pe care nu îl veţi recunoaşte (în nici un caz din Sex and the City), unul al imigranţilor, în special arabi, care trăiesc de la depărtare dramele de acasă (e o scenă foarte emoţionantă în care mai mulţi bărbaţi se adună în jurul unui radio şi ascultă ştirile despre invazia Beirutului de către Israel).
Doura are o ironie fină şi afectuoasă când vine vorba de lumea fiţelor din galerii, de arta contemporană (Asya, personajul principal, se prezintă „artist conceptual” – „Adică, te tăvăleşti goală prin vopsea?”, o întreabă viitorul iubit mexican), de lumea modei. Dialogurile dintre cei doi iubiţi, ca şi cele despre prejudecăţile legate de mexicani şi arabi, sunt excelente.
În tot filmul, asupra personajelor planează o suspiciune difuză – filmele hollywoodiene ne-au învăţat că cei care par mai inocenţi sunt de obicei nişte spioni bine antrenaţi – după ce fostul iubit al Asyei (Élodie Bouchez) dispare fără explicaţii. E la Ibiza, cu fete în piscină? A fugit de nunta lui? A fost răpit de CIA, care îl torturează acum într-o închisoare secretă? Când eşti arabo-musulman în Occident, după 11 septembrie 2011, ultima ipoteză poate părea cea mai plauzibilă. Frumuseţea filmului (şi inteligenţa regizoarei) este că nu judecă, nu dă verdicte şi nu pledează pentru cauze. O bijuterie de film independent pe care ar fi păcat să-l rataţi.
Citeşte şi:
VIDEO. Filmele din competiţia TIFF: când, unde şi (mai ales) ce
