CORESPONDENȚĂ DE LA KARLOVY VARY. De Karlovy Vary auzisem de la bunica, dar să-l localizez precis pe hartă n-am știut vreme îndelungată. Mama îmi povestea că acolo mergeau ștabii în comunism și în ultimii ani am tot auzit că, dacă vrei să vezi filme de la est de vest, asta ți-e destinația. Anul acesta, Festivalul de la Karlovy Vary împlinește 49 ani și prezintă 200 de filme – dintre care 12 în competiția mare, din 15 țări (coproducțiile contribuie la cifra la asta), plus încă o competiție de filme de la Est de Vest, unde estul e cel geografic și nu cel politic (ce o mai însemna și asta în zilele noastre). Așadar, de la Est de Praga.

Am sosit cu o zi înainte să înceapă. Ce am înțeles din prima zi: nebunia. Sincer, nici la Cannes sau la Berlin n-am dat de asemenea cozi și grupuri compacte de oameni – de tineri, cu precădere – cu fel și fel de badge-uri colorate atârnate de gât, într-o mișcare continuă între cinema-uri. Îi văd șezând pe jos în fața sălilor, ținându-și loc la coadă, făcând rezervări și citind cu sârg programul. Cred că media de vârstă e 22, poate 25-26. Dacă toți tinerii ăștia mai merg la filme și peste 30 ani, cinema-ului la Est de Vest ar trebui să-i meargă cât se poate de bine.

Milioane de dolari pentru prezervare

Și cum să începi un festival de o asemenea vigoare mai bine decât prin a merge să vezi copia restaurată a celui mai cunoscut film cehesc (sau, cel puțin, filmul care a deschis porțile Noului Val la finele anilor 60): Trenuri bine păzite/ Closely Watched Trains (1966), ecranizarea după cartea lui Bohumil Hrabal, în regia lui Jiri Menzel. Cred că am văzut filmul de vreo 5-6 ori, însă o singură dată pe un ecran mare (și nici acela de cinema, ci pe terasa centrului de cultură ceh din New York, vara trecută, când locuiam vis-à-vis de Casa Boemă).

Deci, să am șansa să vizionez bijuteria asta de film, în cea mai proaspătă variantă restaurată, a fost cel mai frumos cadou. Mulți confundă restaurarea unui film cu prezervarea sa. Pentru că el să poată fi restaurat, e nevoie tocmai de copia prezervată, originală a acestuia, și în asta (mai precis în prezervarea fotochimică) s-au investit deja vreo 2,6 milioane de dolari din 2005 încoace, cum declara Ales Rumpel,de la Arhiva Națională de Film Cehă.

Directorul artistic al Festivalului de la Karlovy Vary, Karel Och, e cel care alege filmele clasice ce urmează a fi prezentate la fiecare ediție. Se știe deja că mulți dintre adevărații iubitori de filme din grupa jurnaliștilor sunt de găsit adeseori la „oldies”.

Trenuri bine păzite a fost sold out. Și ce freamăt în sală! Jiri Menzel a mărturisit că se simte privilegiat că filmul său a fost restaurat. Avea 28 de ani când l-a făcut; a scris scenariul împreună cu autorul cărții, Hrabal, a rânduit episoadele din carte în ordine cronologică și a schimbat un pic finalul – „cel din carte mi-era teamă că ar putea strica impresia, tonul general al filmului”.

„După filmări, mi-am luat un trabant”

La discuțiile cu publicul, a fost întrebat dacă mai sunt părți din film în legătură cu care oamenii încă au dubii (?): „Păi, eu de unde să știu asta?”. Întrebarea a continuat: „Pe atunci era greu să filmezi, nu-i așa? Erați însă tânăr, aveați forța unui mic sabotaj, chiar dacă vă expuneați unui anume risc, filmând în acel sat, departe de ochiul vigilent al oficialilor?”„Nu gândeam astfel. Treaba e că mi-a plăcut cartea, domnul Hrabal și cu mine am scris scenariul împreună. Aș spune că era mai simplu atunci decât este acum. Erau jurnaliști stupizi. Mă întrebau chestii de genul: de ce fac filmul? Mie nu îmi place să spun idioțenii ca: Vreau să transmit ceva poporului. Așa că le-am zis că vreau să îmi cumpăr o mașină nouă. Erau foarte duri cu mine atunci”, a răspuns Menzel.

Dialogul a continuat: „Și care a fost motivul adevărat, acum îl puteți spune?”.„Păi, era adevărat. Imediat după filmări mi-am luat un trabant”.„Nu v-a intimidat să lucrați ca regizor tânăr la cartea unui autor consacrat?”.„Nu, dimpotrivă. Hrabal era un tip foarte înțelegător și cumsecade. Avea dublu vârsta mea, însă era foarte deschis. Și eu fusesem educat bine în școală, știam cum să abordez ficțiunea și să o transpun într-un film. Am reușit să fac să transpară totul în serviciul lui Hrabal. Plus că și el a înțeles că  filmul e altceva decât o carte, că era vorba de dramă, nu de proză, așa că am căzut de acord foarte repede și ne-am pus pe treabă”.

La proiecție, Jiri Menzel a fost însoțit de Vaclav Neckar și Kveta Fialova, protagoniștii filmului. Poate scena cea mai memorabilă e cea în care fundul Jitkăi Zelenohorska e ștampilat cu lentoare. „În vremurile acelea, nuditatea nu era chiar atât de la sine înțeleasă în filme și ne-a fost un pic teamă de ea. Însă actrița a fost admirabilă, pentru că a fost incredibil de calmă. Nu a fost vreo problemă. Dar când am terminat filmul, oficialii din industrie s-au temut ca nu cumva scena să lezeze clasa muncitoare. Nuditatea chiar era un tabu pe atunci. Le-am zis că vom testa mai întâi filmul și vom organiza o vizionare cu muncitorii de la căile ferate și oamenii din locație. După ce au vizionat filmul i-am întrebat dacă să scoatem scena cu ștampilele și bineînțeles că toți au zis nu. Așa că aveam binecuvântarea clasei muncitoare și scena a rămas. Iar mai apoi a luat Oscarul”, a povestit Jiri Menzel.

Oscarul și capitaliștii

Filmul s-a lansat cu doi ani înainte de Primăvara de la Praga. După acea perioadă, Jiri Menzel s-a lovit de cenzură cu filmul Ciocârlii pe sârmă / Larks on a String, care a fost interzis până în 1990. „Faptul că aveați un Oscar v-a dat oarecare putere de negociere, mai mult sau mai puțin?”, a fost o întrebare. „Ce mi-a dat a fost mai multă ură din partea altora. Ba chiar au vrut să dau statueta înapoi, căci era un cadou de la americani, de la capitaliști ș.a.m.d. Însă, la un an după ce Serghei Bondarciuk a luat Oscarul, m-au lăsat în pace. Treaba piperată a venit când a luat Milos Forman Oscarul și când unul dintre directorii adjuncți, un tip cam confuz, m-a sunat și mi-a zis că trebuie să fac un film de Oscar, să îl și câștig, ca să-i ajungem din urmă pe cei cu cinema-ul capitalist. I-am zis că nu e chiar așa ușor și a fost convins că-i sabotam ideea”.

„Erați foarte cunoscut pentru abilitatea de a glisa în jurul presiunilor politice ale vremii”, a venit o afirmație. „Însă azi presiunile economice sunt cele ce determină în mare măsură dacă un film se face sau nu. Considerați poate că acestea sunt mai rele?”. „Vera Chytilova a spus-o foarte bine: poți să păcălești un bolșevic, dar nu poți să tragi în piept un bancher. Adevărul e că aș avea probleme azi să găsesc bani atât pentru Trenuri bine păzite, cât și pentru Vară capricioasă. Atunci circumstanțele erau ideale, chiar dacă filmele erau în mâna statului, statul devenise mai tolerant la câțiva ani după ce comuniștii puseseră mâna pe putere. Oficialii erau toți obosiți după 20 ani. Nu mai erau așa duri”.

Poveștile lui Walesa

Un alt invitat de onoare la Karlovy Vary a fost Lech Walesa. Filmul regizat de Andrzej Wajda, Walesa, Man Of Hope, are o singură vizionare în festival, bineînțeles sold out. Walesa a sosit la conferința de presă la cu 10 minute întârziere, după slujba de la biserică. Vesel și foarte zâmbitor, a venit împreună cu cei doi protagoniști ai filmului, Agnieszka Grochowska, cea care o interpretează pe soția lui Walesa, Danuta, și Robert Wieckiewicz, cel care îl joacă pe Walesa însuși.

Filmul a avut premiera la Veneția anul trecut și a fost și la Toronto; în România, a rulat deja la finalul lunii mai. Walesa nu a sprijinit neapărat filmul.„Am trăit deja vreo 600.000 de ore, filmul ăsta are doar două; nu mă reprezintă neapărat, însă dacă există un regizor în care am încredere să povestească chiar și despre mine, acela e Andrzej Wajda. Sper ca filmul ăsta să ajute să se mai facă și altele. Nu e vorba doar de mine, sunt atâția oameni cu povești din acele vremuri care trebuie spuse. Au trecut 25 de ani de când a căzut zidul Berlinului, noi am contribuit la asta. Realitățile de atunci trebuie spuse”, a declarat fostul lider de stat polonez.

Actorul Robert Wieckiewicz l-a completat: „Sunt prea puține filme făcute despre acele vremuri. Sunt cineaști care consideră că mai trebuie să mai treacă timp; au trecut deja 25 ani. Și există și povești mai lejere de spus de atunci, tinerii de azi poate ar fi curioși să le afle”.