Când s-a dus să vadă Dune la cinema în 1984, Alejandro Jodorowsky a răsuflat ușurat. Proiectul la care lucrase timp de doi ani, cu un deceniu înainte, pentru a vedea apoi că îi scapă totul din mâini din lipsă de finanțare, prinsese viață în altă parte, cu David Lynch ca regizor, iar rezultatul era (cel puțin în accepția sa) un film prost.
Documentarul lui Frank Pavitch, Jodorowsky’s Dune, documentează acești ani în care vizionarul regizor reușise să mobilizeze energiile creatoare ale lui H.R Giger, Pink Floyd, Moebius și Dan O’Bannon pentru a-și îndeplini viziunea. Un film care își propunea să schimbe paradigma a ceea ce înțelegem prin film SF, care să transceadă granițele a ceea ce e, în mod convențional, permis într-un film cu buget de 15 milioane de dolari. Deloc surprinzător, Hollywood-ul a spus pas unui pitch lucrat în cele mai mici detalii, cu fiecare soluție tehnică și mișcare de cameră descrisă. Evident, oamenii care au văzut aceste storyboard-uri și care au citit scenariul lui Jodorowsky, nu au ezitat să canibalizeze ideile nebunești/revoluționare din ele.
Pavitch îl are drept ghid pe un Jodorowsky spiritual, amuzant și plin de vitalitate care, la cei 84 de ani ai săi, consideră că realizatorul de film trebuie să fie un „războinic” ce trebuie să lupte pentru actul creației. Admiratori ca Nicolas Winding Refn vorbesc despre ce ar fi însemnat acest film pentru Hollywood-ul de dinainte de Star Wars, oferind o perspectivă fascinantă asupra unei istorii alternative.
Back-to-back cu Jodorowsky’s Dune, Dracula Film Festival a programat și proiecția aniversării de treizeci de ani a Dune-ului lui David Lynch, unul dintre eșecurile notorii de casă ale anilor ’80, cu Brian Eno în loc de Pink Floyd, și Sting în loc de Mick Jagger. Ciopârțit de studiouri, care nu au înțeles mare lucru din OZN-ul stilizat și campy livrat de Lynch, poruncind să se înjumătățească durata inițială, rămâne și astăzi o curiozitate majoră – o capodoperă a mizanscenei din al cărui final cut nu se deslușește mare lucru în materie de poveste, cu un Kyle Maclachlan pre-Blue Velvet care nu poate duce filmul pe umeri. Vizual, în versiune restaurată, rămâne o încântare.
Între timp, competiția oficială proiecta Killers, o coproducție japonezo-indoneziană cu iz coreean, produsă de Gareth Evans (The Raid 1&2). Nomura, un criminal în serie nipon (Kazuki Kitamura din The Raid 2), torturează și ucide fete, postându-și apoi online capodoperele. Când un jurnalist (Oka Antara, din The Raid 2 – da, fac asta intenționat, pentru că trebuie să-l vedeți) își omoară semi-accidental agresorii, e inspirat la rândul său să își filmeze victimele cu telefonul. Între cei doi se realizează o conexiune bolnavă, cu consecințe profunde pentru traiectoriile lor și ale celor din jur.
Filmul fraților operează cu clișee groase atunci când le caută personajelor lor companie – Nomura dezvoltă o legătură specială cu o florăreasă cu frate autist(!) pe fruntea căreia scrie „tu urmezi, sărmană inocentă” – sau motivații – trauma criminalului care își caută sora în fiecare nouă „cucerire”. Dar violența e stylish și lipsită de concesii – deoarece comisiile de rating ale asiaticilor funcționează pe alte reguli, iar concluzia că online-ul creează iluzia că totul e permis (și că nu există pedeapsă) e suficientă să îți planteze fiori pe șina spinării și să ți-i țină acolo timp de două ore. A plecat cu mâna goală (The Canal a fost mai pe placul juriului) doar pentru că la Dracula Film Festival nu există secțiune de best haircut.
