„Closer to the Moon” cu cinefilul Nae Caranfil

1
661
Vera Farmiga, pe platourile
Vera Farmiga, pe platourile "Closer to the Moon". Credit foto: Sorin Nainer

closermoon13

După îndelungi lupte duse pe final cut, răstimp în care şi-a proiectat filmul prin festivaluri, în regim de surpriză, sau prin casele prietenilor, în încercarea de a(-şi) valida viziunea de autor îngrădit de constrângerile unei co-producţii internaţionale, Nae Caranfil ajunge într-un final cu filmul său la public, în varianta pe care, conform spuselor sale, şi-a dorit-o.

În ultimii douăzeci de ani, regizorul şi scenaristul Nae (unul dintre puţinii veritabili pe care îi avem, cum bine observa un critic) a săpat într-o nişă a lui de film de public, diferită atât de explozia post-’89 a gărzii vechi care nu știa încă să facă filme cu libertatea nou găsită, cât şi de Noul Val Românesc.

Din sensibilitatea sa de natură clasică, ce face reverenţe trecutului, tradiţiei şi şcolii vestice de cinema – unică printre contemporanii săi – a ieşit cel puţin o capodoperă (debutul E Pericoloso Sporgersi) și unul dintre cele mai populare şi citabile filme româneşti ale ultimelor decenii (Filantropica). Bucata din filmografia sa care e însă cel mai aproape de Closer to the Moon este Restul e tăcere, deconstrucția în cheie tragicomică a unei altei reconstituiri – Independența României.

De această dată, reconstituirea în cauză e a celui mai mare jaf bancar din istoria socialismului est-european – în vara anului 1959, „Banda Ioanid” jefuiește o mașină a Băncii de Stat, furând fabuloasa sumă de 1.600.000 de lei. După ce au fost prinși, cei cinci intelectuali evrei, foști membri de partid, au fost obligați să-și joace propriile roluri într-un film de propagandă regizat de Virgil Calotescu, cu scopul de a le arăta membrilor de partid de rang înalt atât care sunt consecințele unui act de nesupunere, cât și cât de bine funcționează aparatul Securității. În 2004, Alexandru Solomon readusese acest caz în atenția publicului cu documentarul Marele Jaf Comunist.

„Filmul acesta o să fie o comedie”, spune Alice (Vera Farmiga), pe „platoul de filmare” al singurului film în care avea să joace odată. Ca și în cazul lui Restul e tăcere, ce face Caranfil nu e o lecție de istorie, ci comedie. Bufă, slapstick, cum vreți să îi spuneți, cu principalul scop de a ajunge la un public cât mai larg, cu o infuzie importantă de capital străin, vorbită în limba engleză – convenție cu care îți ia ceva să te obișnuiești – și cu staruri de Hollywood (adorabila Vera Farmiga și prolificul Mark Strong), Closer to the Moon atinge doar în treacăt descurcarea ițelor motivațiilor personajelor sau înțelegerea unui eveniment care s-a petrecut în realitate.

Grupul de infractori al lui Nae (care primesc nume ficționale, deși nu e în niciun pericol de a fi confundați cu cei reali) vorbește despre comunism și cinema în egală măsură. Personajele sunt fascinate de obiectivul camerei de filmat, și de privitul cerului/vecinilor cu telescopul, Alice (care își joacă abil cartea de actriță – vezi secvența în care se lipește lasciv de tocul ușii) e asemănată la un moment dat cu Jean Harlow, Max (Strong) se regizează singur și se gândește la el însuși ca la un fel de Dillinger – așa cum apare el din filme.

Însuși Virgil (Harry Lloyd, un Eddie Redmayne fără pistrui), personaj fictiv de care Nae se folosește pe post de pivot în momentele cheie ale scenariului (prin ochii lui e introdusă banda de hoți, tot el îl va adăposti pe unul dintre ei atunci când evadează temporar), își dorește să facă pasul spre scaunul de regizor, citind în revista „Cinema” despre „Omul cu camera de filmat”.

Sunt multe lucruri care îi scapă între degete lui Caranfil, fie pentru că nu e interesat de ele, fie pentru că îi e prea greu să țină sub control tonalitatea filmului – mersul pe sârmă între dramă, farsă, istorie și fantezie pare să fie una dintre explicațiile pentru numeroasele variante de montaj. Niciunul dintre motivele care îi împing pe membrii găștii să comită infracțiunea (Să umilească sistemul? Să fie celebri? Să trimită evrei în Israel?Pentru că, oricum, nu au nimic de pierdut?) nu se lipește,ca  să nu mai vorbim despre resortul care îi împinge de la spate să joace aproape benevol/entuziast în reconstituire (Aceeași căutare a faimei? Doar ca să ia aer?).

E prețul pe care regizorul îl are de plătit pentru că își pune personajele să aplaude la auzul sentinței, pe muzică de bâlci. Misterul din spatele unui jaf epocal cu deznodământ suprarealist n-are loc/relevanță în filmul lui. Scenariul e mai preocupat să găsească replica/situația din care să scoată umor și/sau emoție facilă; câteodată îi iese – vezi replici ca cea a securistului care spune „Lets pray to God they do… It’s just an expression!”, sau aparatul de opresiune care nu trebuie să pară antisemit, beția regizorului și nesomnul Securității, amândouă proverbiale, sunt repetate până cad în derizoriu, că așa-i în filmele de public.

Flerul vizual și cinefilia lui Nae (căci, până la urmă, despre asta e vorba) rămân însă intacte. Jaful care deschide filmul e pus în scenă ca la Hollywood, cu prim-planuri pe fețele uluite ale spectatorilor, și e mereu reconfortant să vezi travelling-ul folosit într-un film românesc. Strong și Farmiga dau bine pe ecran și joacă cu lejeritatea oamenilor obișnuiți cu superproducții.

Chiar dacă Closer to the Moon e o intrare minoră în filmografia unui regizor care mai are destule lucruri de spus, rămâne peste media cinema-ului de gen românesc. Atâta timp cât Nae își dorește să zboare spre lună cel puțin la fel de mult ca personajele sale, avem de ce să fim optimiști.

1 COMENTARIU

  1. Ca realizare, filmul este bun. Ca mesaj, filmul este o mizerabila minciuna propagandistica pentru a spala creierul tinerilor care nu cunosc istoria reala. In acele vremuri evreii au fost principalii promotori al comunismului si beneficiarii de functii importante in stat, administratie, politie, securitate. Evreii conduceau prigoana tuturor celor care se opuneau regimului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here