Sitges Film Festival (3). Amoruri de hipsteri, Cannon Films și arthouse spaniol

0
403

magical-girl-foto-pelc3adcula-5869

CORESPONDENȚĂ DE LA SITGES. Ziua a 3-a de la Sitges a început prost, dar a continuat foarte foarte bine. Nesperat de bine. Am început cu un filmuleț indie despre iubiri eterne, reîncarnare și alte teme din astea pentru hipsterași romantici incurabili. Am continuat cu un film incredibil de prost până la actul final, care a fost excelent. Apoi, un documentar despre Cannon Films, un arthouse spaniol care m-a lăsat completamente mască. Seara s-a încheiat tot cu un documentar (altul, evident!) despre Cannon Films, de data asta cu mai mult focus pe Menahem Golan și Yoram Globus.

Iată filmele, dară:

1. I Origins. 2014. Regia: Mike Cahill

Mike Cahill e regizorul care a scos în 2011 acel S.F. independent numit Another Earth, film care mi-a displăcut total, ca să fiu clar de la început. Am zis, însă, să-i acord o a doua șansă cu acest I Origins, pentru că premisa părea suficient de atractivă (biologie moleculară, studiul ochilor etc.) și, mai ales, pentru că e un film cu Michael Pitt pe care-l ador ca actor încă de când l-am văzut în Hedwig & The Angry Inch.

Problema lui I Origins e că pare a nu avea un scop anume la început – totul revine din nou și din nou la coincidențe și la știință versus spiritualitate. Probabil ca această lipsă aparentă de scop să fie una controlată, într-un fel, dat fiind că totul se rezumă la lucruri ce se întâmplă fix la momentul oportun. Partea proastă e că haosul ăsta ajunge să fie foarte previzibili și by the numbers, cu teme telegrafiate cu multă vreme înainte ca ele să apară propriu-zis.

De la jumătatea filmului încolo, totul se transformă într-un onanism pseudo-spiritualo-hipsteresco-științific, fără cea mai minoră urmă de impact intelectual și/sau emoțional, despre un biolog molecular obsedat de ochi și de evoluția ochiului, relația sa cu Sofi, o hipsteriță obsedată de lumea spirituală și, într-un final, relația sa cu partenera de laborator ce începe să-și pună întrebări despre validitatea științei versus validitatea lumii spirituale.

2. The Guest. 2014. Regia: Adam Wingard 

Relația mea cu Adam Wingard e una urâtă – încă nu a avut niciun film care să-mi placă. Chiar aici scriam acum ceva vreme despre al său You’re Next: Iată, deci, cum acest You´re Next mi-a demonstrat, încă o dată, că nu-mi doresc deloc să mai am de-a face cu cineastul Adam Wingard […]

Ei bine, în milostivenia mea imensă (pardon?), am zis să mai încerc pentru măcar o ultimă oară să văd dacă e în stare să facă film. Parțial, cu The Guest i-a ieșit. În ultimul act, ce-i drept, dar măcar i-a ieșit.

Ideea e că acest The Guest se vrea un thriller din subgenul home infiltration ce vine de undeva din The Hand That Rocks The Cradle sau Pacific Heights: un individ ce susține că este bunul prieten al unui soldat mort se infiltrează în familia răposatului și începe să omoare în stânga și în dreapta. Și cam atâta. Mai există și un fel de explicație absurdă pentru comportamentul lui și pentru cine e el de fapt (experimente militare, operații estetic etc.), dar nu lipsa de coerență e ceea ce trage filmul în jos, ci lipsa completă de charismă a psihopatului, jucat cu aplombul și charisma unei cutii de carton ținută în ploaie.

Nu poți, la modul cel mai onest, să îți pui tot filmul ce se bazează pe abilitățile de hipnoză și seducție ale personajului principal în cârca unui actoraș de mâna a 14-a, oricât de b movie ar fi lucrarea în cauză.

Ce-l salvează, însă, e ultimul act, care uită de tot ce înseamnă subtilitate (mă rog, câtă o fi fost până atunci) și plonjează înapoi în anii 80, într-o școală decorată de Halloween, cu neoane, fum, muzică electro cu panaș optzecist (un remix de la piesa Anthonio a suedezei Annie). Poate peste vreo 10 filme o să reușească și Adam Wingard să facă unul bun de la cap la coadă.

3. Electric Boogaloo: The Wild, Untold Story of Cannon Films. 2014. Regia: Mark Hartley 

Mark Hartley (regizorul excelentului documentar Machete Maidens Unleashed! și al inegalului remake de anul trecut al lui Patrick)  ne-a avertizat înainte de proiecția documentarului său despre Cannon Films că nu e un documentar făcut din perspectiva unui fanboy și că a fost acuzat că he pissed on people’s childhoods.

Electric Boogaloo (documentarul preia titlul continuării filmului Breakin) dezvăluie prin intermediul clipurilor și al interviurilor ce anume voiau Menahem Golan și Yoram Globus, cei doi mahări veniți din Israel fix în inima Hollywood-ului, și ce anume făceau pentru a obține. Ce doreau e simplu: să facă filme, în cazul lui Menahem și bani, în cazul lui Yoram. Cum o făceau era la fel de simplu: guerilla marketing, intimidare, jocuri de putere. Nu se jenau să vândă filme inexistente pentru care aveau doar niște concepte de postere și cu atât mai puțin să deverseze pe bandă rulantă filme de calitate ultra-îndoielnică precum Death Wish II, The Apple, Bolero, American Ninja etc. alături de filme de la regizori ca Franco Zeffirelli, John Cassavetes sau Jean-Luc Godard (nu Picard!).

Cu personaje ca Dolph Lundgren, Bo Derek, Richard Chamberlain (excelent momentul în care povestește despre cât de enervantă era Sharon Stone pe platourile de filmare) și mulți alții, documentarul e extrem de amuzant și e un must see pentru fanii cinemaului de gen al anilor 80.

4. Magical Girl. 2014. Regia: Carlos Vermut 

Filmul ăsta m-a dat total pe spate. La modul cel mai sincer și cel mai absolut. E un arthouse spaniol cu niște tușe extrem de întunecate de umor și străbătut de un val extrem de subtil de suprarealism și de absurd.

Luis vrea să-i facă o surpriză fetiței sale bolnave de leucemie: un costum unicat purtat de un personaj de anime (Magical Girl Yukiko). Problema e că situația lui monetară nu e cea mai strălucită: e un profesor de literatură șomer, nevoit să-și vândă cărțile la kilogram pentru a-și putea duce traiul de pe o zi pe alta. Soarta i-o pune în față (sau, mai exact, pe umărul drept) pe Barbara, o tânără cu grave probleme psihice, al cărei soț psihiatru o ține îndopată de pastile. Cei doi se prind într-o încrengătură bolnavă, periculoasă și disperată din care absolut nimeni nu are nici cea mai mică șansă de câștig.

Magical Girl se mișcă lent, lăsându-ți timp să prinzi toate trimiterile la criza economică din Spania, la felul de a fi al spaniolilor, te lasă să te scufunzi în umorul negru și amar, dar totodată delicios. E excelent jucat, Bárbara Lennie, în rolul tinerei lipsite de sens, copleșită de anxietate și de lehamite, e una din cele mai bune interpretări pe care am văzut-o anul acesta. Fiecare gest al ei, fiecare cuvânt, fiecare privire trădează vidul ce îi sălășuiește în personaj.

Plus finalul care, deși un pic grăbit, vine ca un ditamai buldozerul peste tine și te joacă așa cum are el chef.

5. The Go-Go Boys: The Inside Story of Cannon Films. 2014. Regia: Hilla Medalia 

Al doilea și ultimul documentar despre Cannon Films, schimbă un pic perspectiva și se concentrează mai mult asupra oamenilor de la conducere. Unde Electric Boogaloo le dădea peste mâini dojenitor lui Yoram și lui Menahem prin intermediul celor intervievați, Hilla Medalia face film cu și pentru cei doi (Yoram și Menahem au refuzat să apară în Electric Boogaloo).

The Go-Go Boys îi pune pe cei doi într-o lumină mult mai bună, deși are momente în care parcă i-ar mustra un pic – interviurile cu membrii familiei, de exemplu, sau momentul în care Menahem refuză complet să discute despre Superman IV. Cu toate astea, în cele mai multe momente, se abține de la a-i face pe cei doi să pară niște monștri (lucru pe care-l face Electric Boogaloo) și îi suie pe un piedestal. Piedestal parțial binemeritat, să fim înțeleși, doar ne-au dat filme ca Masters of The Universe și Blood Sport.

Per total, o experiență mai puțin distractivă și incisivă. E mai mult un tribut adus celor doi titani ai cinema-ului independent dubios și chestionabil.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here