„The Impossible” – întoarcerea din iad

0
656

Tsunami-ul care a lovit Asia în 2004, cea mai mare catastrofă naturală surprinsă de camerele video de la inventarea lor, e recreat printr-o combinaţie ingenioasă de efecte practice şi computerizate de către Juan Antonio Bayona (Orfelinatul) în The Impossible/Paradisul spulberat.

O familie de turişti (în realitate spanioli, jucaţi de Naomi Watts, Ewan McGregor şi de trei copii bine aleşi la casting) a cărei vacanţă e dată peste cap de uriaşul val ce loveşte coasta Thailandei e protagonista unei poveşti de supravieţuire convenţional emoţionante, dar oneste şi ambiţioase. Şi asta pentru că filmul lui Bayona e mai curajos decât Roland Emericşii care fac filme repede şi pe bugete triple, şi nu se fereşte de vizualizarea efectelor distrugătoare pe care evenimentul central le are asupra vieţilor şi trupurilor oamenilor.

Cu toate platitudinile care se rostesc (greu însă de judecat ce e firesc în asemenea împrejurări!), e de bun augur că povestea e spusă simplu, realizatorii înţelegând că, înainte de toate, orice dezastru e mai întâi unul personal (şi deci egal pentru fiecare om care îl trăieşte), factorul de multiplicare fiind singurul care face diferenţa amplorii, pentru cel care priveşte.

Fidel promisiunii pe care o făcuse cu lungmetrajul de debut, Bayona e foarte priceput la inducerea sentimentului de groază – ştie să se folosească de trucuri sonore (blenderul care încetează să funcţioneze), vizuale (pagina din Joseph Conrad lipită de vânt pe geam înainte să lovească valul) sau să se joace cu aşteptările spectatorului înainte de a-i livra finalul pe care îl aşteaptă. Stilul său e sigur, amintind de Spielberg (combinaţia de spectacol şi sentiment) şi de Danny Boyle (mişcarea energică a camerei şi inventivitatea încadrării).

Cât se ţine pe urmele lui Watts, The Impossible se mişcă bine, dat fiind că prin ochii ei se văd, pentru prima oară, mai toate grozăviile, şi calvarul său e cel mai dureros. În plus, e secondată de Tom Holland, un băiat foarte expresiv care joacă bine atât spaima la vederea salonului de spital plin de răniţi, cât şi sfiala la vederea sânului dezgolit al mamei sale. Jumătatea lui McGregor, care reapare în film după primul act, ca un gând lăsat în aer şi reluat, scârţâie fără să fie vina lui, din cauza unui patetism pronunţat, scuzabil fără ca asta să îl transforme în altceva mai nobil. Aşa or fi cerut evenimentele reale, dar absenţa sa nu ar fi dăunat prea tare filmului.

The Impossible e o alternativă decentă la filmul-catastrofă produs în sistem hollywoodian şi un antidot excelent pentru protagonistul lui O lună în Thailanda. Atenţie însă, e rezumat impecabil, dar perfect inutil, de un trailer neinspirat, aşa că se experimentează cel mai bine direct, fără documentare prealabilă. Sper că aţi citit rândurile acestea după ce l-aţi văzut.

The Impossible rulează în cinematografele din România din 2 ianuarie 2013.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here