Jurnal de cinefil la TIFF (3) – Vârfuri

0
321

Autor: Filip Standavid

Fără „o foaie de parcurs” scrisă din vreme nu prea poți pleca la un festival mare de film. Am aflat asta la primul meu TIFF, cînd în zilele dintîi m-am comportat ca mielul pierdut în pădure. Dar pregătirile intense nu exclud suprizele, recomandările („trebuie să-l vezi, e fa-bu-los!!!”) și filmele-OZN, cele care îți pică pe neașteptate în poală și care – în cazurile fericite – te dau pentru totdeauna peste cap (Magnus, Le quattro volte sau La Antena sunt numai cîteva dintre exemplele din anii trecuți).

Chapiteau Show (Serghei Loban) intră în două dintre categoriile de mai sus (e rusesc, deci a intrat automat pe listă, dar l-a și recomandat de toată lumea). Dar ce surpriză a putut să fie!!! În opinia mea, trofeul competiției din 2012 e gata acordat, deși n-ar fi prima dată cînd predicțiile mele sunt total alăturea cu drumul. E un meta-film, un ditamai artefactul popcult (are aproape trei ore și jumătate), un montagne-russe de poante, piste false, tehnici de filmare și referințe arthouse cum n-am mai văzut, parcă, de la Pulp Fiction încoace.

Tehnic vorbind, Chapiteau Show se petrece la intersecția cîtorva povești, în spațiul înghesuit în care personajele fiecăreia se nimeresc împreună. Un fel de comedie a erorilor, poate: ani-lumină separă ceea ce-și propun de ceea ce le iese. O fată a cunoscut pe Internet un morocănos cu sîni mai mari decît ai ei – au vreo șansă altundeva decît în spațiul virtual? Un actor/reporter de televiziune/bufon full-time e interesat de cum decurge viața unui surd – au cum să se înțeleagă? Un regizor aspirant pare strivit de umbra tatălui-vedetă – reușește să scape de ea?

Filmul pune întrebări zdravene, dar utilizează tone de umor căutînd răspunsurile: am rîs aproape întruna ca apucații. Cineva chiar s-a înecat dureros cu iaurt, prelungire perfectă a filmului în sala de cinema.

Umor (negru, aspru și crîncen) e de găsit și în 900 de zile, documentarul amuțitor al Jessicăi Gorter despre asediul Leningradului. Supraviețuitori ai grozăviilor din cel de-al doilea război mondial povestesc despre blocadă, propagandă și canibalism. Ce e foarte bine e că regizoarea reduce drastic imaginile de arhivă și narațiunea cronologică. Nuanțele iau locul statisticii și de aceea pricepi de ce Stalin e în continuare, pentru unii, tătucul cel iubit.

Însă inima îți rămîne alături de un cuplu care emană o neverosimilă demnitate. Cei doi îi fac realizatoarei cadou o medalie pe care n-au purtat-o vreodată. „E o bucată de metal pe care au primit-o acele victime ale lui Stalin care au reușit să rămînă în viață”, spune bărbatul – și abia dacă mai apuci să vezi cum îi sticlesc lacrimile, pentru că ție ți s-au împăienjenit de mult ochii.

M-am dres cu Inni (Vincent Morisset), mai degrabă un poem alb-negru decît un film, dedicat trupei (și realizat în colaborare cu) Sigur Rós. Seamănă cu Depeche Mode 101, iar asta e numai una dintre calitățile lui. Duce mai departe, schimbînd puțin accentul, Heima și Screaming Masterpiece și – pentru cine le cunoaște muzica – prea multe nu sunt de adăugat. Poate doar ceea ce-mi spunea un prieten care i-a văzut live tocmai în perioada în care filmau Inni: parcă l-a emoționat mai zdravăn decît concertul propriu-zis.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here