Autor: Anca Fronescu

CORESPONDENŢĂ DE LA BERLIN. Ce mai poţi să povesteşti despre Berlinală când 3000 şi ceva de alţi acreditaţi povestesc de câteva zile încoace în timp real, pe bloguri şi prin ziare, tipărit şi online, fac fotografii constant, la ture maxime cu scoops şi ştiri de ultimă oră, citate şi bâlbâieli (unele ale ziariştilor înşişi), impresii şi referinţe, analize şi păreri?

Berlinala e hot, e cool, e imensă, e un du-te vino necontenit şi totul pare să meargă şnur. Treabă germană, îţi zici. Un lucru însă m-a blocat un pic,  măcar la început – să înţeleg cum-care-când-de-ce e programul cum e; când îmi pot ridica biletele, cum îmi dau seama că badge-ul nu e de ajuns etc.  Pentru că am ajuns în prima zi de festival şi biletele (la proiecţiile deschise tuturor, unde şi presei îi trebuie un bilet pe lângă badge) se pun în circulaţie cu o zi înaintea vizionarilor în  sine am cam ratat filme în primele două zile.

Sigur că la Berlinală filmele sunt punctul central, însă se întâmplă şi multe altele: workshop-uri, prezentări, conferinţe de presă (care se anunţă în fiecare dimineaţă, deci dacă ai bilete la nu ştiu câte filme, dar afli că George Clooney sau Uma Thurman, Forest Whitaker au conferinţa de presă, se prea poate să laşi filmul şi să fugi la conferinţă). Până acum, doar la cea cu monumentalii prieteni Clooney, Damon, Goodman & comp. s-a făcut o coadă până la ieşirea din hotel de nu se mai putea nici intra, nici ieşi din clădire.

Conferinţa a fost haioasă, asta pentru că trupa de prieteni a ripostat cu glume şi ironii la unele dintre întrebările pe puţin prosteşti ale presei. Clooney a dat tonul şi la o sesiune de fluierat melodic şi, da, au fost simpatici. De la film am plecat. Drept e că, în timpul filmului, la două rânduri în spatele meu, i s-a făcut rău unui domn în vârstă; aşa cum a declarat moderatorul conferinţei de după (într-o engleză cam încercată), a fost „a sort of heart attack”. După ce am urlat alături de alţi câţiva din sală să se oprească filmul, să se aprindă lumina şi să vedem dacă e vreun medic prin apropiere, când a sosit echipa medicală lângă domnul în criză cardiacă, am zărit şi nişte „jurnalişti” filmând şi făcând poze întregului event, să-l posteze probabil pe Facebook.

Numai de The Monuments Men nu mi-a mai ars (plus că, sincer, m-a plictisit atât de tare şi mi s-a părut atât de tras de păr şi lipsit de miez – păcat, căci subiectul lăsa loc destul de explorat – , încât, da, am ieşit din sală) şi m-am nimerit la conferinţa de presă doar pentru că am intrat cu mult înaintea celorlalţi jurnalişti. Aşa cum spunea şi o jurnalistă din Frankfurt de lângă mine, nu am mai râs de mult aşa bine la o conferinţă. Iar eu m-am gândit că, aşa, nimeni n-a mai avut timp să se şi gândească dacă filmul chiar merită atâta atenţie sau, de fapt, ce merită şi ce nu.

Conferinţa „trupei” de la American Hustle, cu Christopher Bale, Bradley Cooper, David O. Russell, a fost şi ea delectantă. A însemnat ceva să îl auzi pe Russell făcând mărturisiri despre viaţa lui personală, drumul lui spre şi prin Hollywood, despre cum a învăţat să trăiască – from the feet up, motto-ul prin care toţi trei au definit de fapt mesajul filmului. A fost emoţionant să îl auzi povestind despre fiul său bipolar, despre cum a reuşit de-a lungul anilor, prin filme şi poveşti, să îl ajute să îşi focalizeze energia, mintea într-un moment de criză.

Toţi au remarcat cât de specială e Jennifer Lawrence, cât de inteligentă şi versatilă e; se simţea din cum povesteau că filmul ăsta a însemnat mult pentru toţi. Iar eu m-am amuzat la el (nu îl văzusem încă şi după trei zile de constante alergări şi conferinţe şi alte cele mi-a prins bine sâmbătă seara să mă amuz un pic).

Religie şi război

Filmele care m-au impresionat până acum sunt amândouă nemţeşti, din competiţie. Cu unul dintre actorii principali, Florian Stetter, jucând în ambele.

E vorba de The Beloved Sisters, al lui Dominik Graf, povestea relaţiei dintre Friedrich Schiller şi cele două surori, Caroline von Beulwitz (care va scrie biografia lui Schiller) şi Charlotte von Lengefeld (care-i va deveni soţie). De-a lungul a trei ore, eşti părtaşul evoluţiei acestei relaţii intense de dragoste, pasiune, prietenie. Nu numai jocul actorilor este foarte convingător, ci şi imaginile sunt foarte autentice (s-a filmat în clădirile şi locaţiile autentice). Actorii au mărturisit că munca la acest film a fost intensă, Stetter a povestit chiar că, după filmări, i-a trebuit timp să se reacomodeze la viaţa modernă.

În timp ce urmăream filmul, am realizat că mi-era dor de o poveste din trecut explorată şi relatată atât de intens şi atât de aproape de sursele originale, însă cu interpretări şi unghiuri proaspete. După 12 ani de şcoală germană şi trei de grădiniţă germană cu versuri şi citate din Schiller şi Goethe la ordinea zilei, m-a bucurat să îl revăd pe Schiller abordat în sfera personală, umană.

Celălalt film german este Kreuzweg/ Stations of the Cross, povestea Mariei şi a credinţei ei. Maria are 14 ani, merge la o şcoală normală şi duminicile are ore de religie la parohia din oraş (lăcaş al unui ordin religios foarte strict). Însă modul în care este reflectată influenţa religiei asupra ei este răscolitor. Atât scenarista cât şi regizorul Dietrich Brüggemann au declarat că asemenea comunităţi religioase există în Germania şi că simpla lor prezenţă le-a marcat şi lor tinereţea. Cred că descoperirea Mariei, protagonista filmului, e de cel mai bun augur pentru întreg filmul. Aşa cum recunoaşte şi regizorul, a fost ca o mană cerească: au descoperit-o în prima zi de casting. Sper ca filmul să aibă distribuţie şi să circule cât mai mult; nu vreau să dau prea mult în vileag din el.

Cel mai mult însă, până acum, mi-a plăcut ‘71 al lui Yann Demange. De mult nu m-a mai lipit de scaun un film legat de conflictul din Irlanda. Este foarte bine construit, fiecare minut din film este pregătit şi gândit în detaliu. Actorul principal promite mult (păcat că şi-a vopsit părul tăciune acum, sper că e doar pentru un rol). Filmul ăsta chiar are şanse la un premiu. E primul film al lui Demange, acum câţiva ani a participat la Talent Campus-ul din Berlinală şi, aşa cum şi declară, a aşteptat să poată face un film bun cu o poveste care să şi însemne ceva. Şi n-a plănuit să facă vreodată un film legat de conflictul irlandez, însă scenariul atât de bine pus la punct l-a cucerit.

„I am not famous”

Şi, da, Nimph()maniac al lui Lars von Trier a avut premiera în varianta director’s cut.  Filmul l-am văzut în varianta integrală, deci şi 1 şi 2 (non directors cut), cu câteva zile înainte de Berlinală. Am mers să văd director’s cut atât cât să îmi dau seama dacă sunt multe schimbări. Nu cred că e bine să vin cu spoilere. Chiar dacă nu prea cred să fie cine ştie ce spoilere.

Am ţinut să fiu la conferinţa de presă. Ştiam că von Trier nu va fi prezent (doar la sesiunea foto), însă am vrut să-i ascult şi văd pe ceilalţi. Să încerc să pricep mai mult din toată agitaţia. Să-i văd pe Christian Slater, Stellan Skarsgaard, Stacy Martin şi, mai ales, pe Uma Thurman la câţiva metri distanţă sigur că era exciting. Cum mi se pare de fiecare dată amuzant să văd cohortele de fotografi aliniaţi mililtăreşte în faţă, gata de blitz & snaps. Rămâne un circ şi toţi îl hrănim.

Între mine şi Shia LaBeouf erau vreo 5-6 m , doar rândul de fotografi ne despărţea. Toată lumea ştie deja că a ieşit din sală, că l-a citat pe Eric Cantona cu pescăruşii şi sardinele lui şi că arăta cam jerpelit. Mutra lui însă cerea palme, nu ştiu cum altfel să o zic. Ştim cu toţii poveştile lui cu plagiatul, postările lui zilnice pe Twitter de vreo lună încoace cum că el nu e persoană faimoasă. La gală, şi-a tras o pungă de hârtie pe cap cu aceeaşi înştiinţare, „I am not famous ”. Penibil e puţin spus. Dar unii chiar trebuie să se remarce prin ceva. Şi Lars von Trier a continuat povestea de love-hate cu Cannes-ul purtând un tricou cu sigla festivalului şi „Persona non grata” dedesubt. Semn că tot la Cannes îi stă gândul.

Uma radia şi râdea cu poftă; e atât de electrizantă şi de frumoasă. A mărturisit că urma să vadă filmul prima oară în seara asta şi i se putea citi în ochi încântarea. Toţi l-au lăudat pe Lars, au avut numai lucruri bune de zis legate de cum e să lucrezi cu el, de cât de confortabil te simţi cu el – cumva, contrar aşteptărilor -, de cât de multă încredere poţi avea în el şi, deci, şi în tine, ca actor.

Sala era arhiplină (cred că mai plină că la Clooney, fără coadă afară, însă). Mulţi dintre jurnaliştii prezenţi nu cred că văzuseră filmul înainte. Se zice că filmul ăsta incită la conversaţie (ca orice film de von Trier). Le aştept – conversaţiile, nu zgomotul. Şi după ce o să văd şi a doua parte, versiunea director’s cut,  poate o să îmi dau şi eu cu părerea mai în detaliu. Acum mă bucur să văd – sper să nimeresc biletul, sala, ora – noul film cu Cate Blanchet. Şi multe altele din Berlinală. Revin.