Ce s-a scris despre „Aurora”: de la „Variety” la „Dilema Veche”

9
660

Aurora lui Cristi Puiu intră din 11 martie în cinematografe, după un an agitat, zeci de cronici şi dezbateri. Agitaţia din jurul filmului ar trebui să lucreze în favoarea lui şi să împingă spectatorii spre cinematografe. În această seară, regizorul-scenarist-actor Cristi Puiu va fi prezent, împreună cu întreaga sa echipă, la premiera de gală a filmului, la CinemaPRO din Capitală. Tot în această seară, Ambasada Franţei îl va decora cu medalia Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, o distincţie acordată în trecut şi lui Cristian Mungiu şi Cătălin Mitulescu.

În prag de premieră, Filmreporter.ro a cules câteva dintre impresiile criticilor străini şi români despre filmul lui Cristi Puiu, de la Variety, The Hollywood Reporter şi The New York Times, la Dilema Veche.

Din cauza unei scene de nuditate al cărei protagonist este Cristi Puiu şi a celor de violenţă, filmul este nerecomandat spectatorilor sub 15 ani.

Dacă aveţi alte cronici interesante de semnalat, vă rog să le adăugaţi la pagina de comentarii.

„Variety”

„Continuarea lui Cristi Puiu la «Moartea domnului Lăzărescu» e o poveste cu crime, dar nu despre crimă. Spre deosebire de filme ca Targets, Falling Down ori altele similare, Aurora nu se preocupă de motivele din spatele crimelor, ci priveşte cu un uchi mai degrabă neutru deciziile din spatele actelor.

E un film rece (şi lung), dar e fără dubiu opera unui maestru. Totuşi, un succes ca al lui Lăzărescu pare puţin probabil. Umorul negru din Lăzărescu dispare şi personajul are mai puţine atuuri care să atragă audienţa. Regizorul şi-a dorit probabil ca personajul său, pe care îl întruchipează într-un mod impresionant, să fie recognoscibil în noi toţi, şi doar mecanismele noastre de conservare ne-ar preveni să nu ne identificăm cu un criminal.

Puiu pare mai puţin preocupat de ideea de a se face plăcut decât de nevoia de a spune o anumită poveste, şi publicul răbdător va găsi mult material pentru reflecţie” – Jay Weisberg

Indiewire.com

„Un thriller care arde la foc mic, dus la extrem, Aurora lui Cristi Puiu prelungeşte obsesia regizorului şi scenaristului român pentru timp ca principalul său instrument narativ.(…) Noul său opus de trei ore studiază mişcările unui om mort: trecând în faţa camerei de filmat, Puiu joacă rolul lui Viorel, un om sfârşit şi izolat, ale cărui frustrări legate de fosta sa soţie şi familia ei îl aduc la stadiul în care va săvârşi o serie de crime. Dincolo de aceste crime, nu se prea întâmplă nimic, şi tocmai asta este ideea. Puiu construieşte căderea graduală a lui Viorel sub aparenţa unei comedii negre extinse” – Eric Kohn

„The Hollywood Reporter”

„Zilele acestea, tinerii regizori români par să se complacă într-un fel de competiţie macho: cât timp putem buimăci şi plictisi audienţa înainte de a livra partea bună? Trebuie spus imediat că partea bună vine întotdeauna la sfârşitul acestor filme, ceea ce e minunat de adevărat şi în Aurora. Dar prin ce trebuie să trecem ca s-ajungem acolo?”. (…)

Scena de sfârşit, plasată – ca şi în Poliţist, adjectiv – într-o secţie de poliţie, e o critică socială subtilă, diminuată însă tocmai de faptul că ne-am chinuit atâta gândindu-ne ce naiba s-a întâmplat până atunci” – Peter Brunette

„Les Inrockuptibles”

„Marea reuşită a filmului este şi aceea că toate legăturile care unesc personajele sunt labile şi incerte şi nu favorizează schimburile. Dar mai ales pentru că această incertitudine creează un univers din ce în ce mai abstract, în care nu mai faci diferenţa dintre vecini şi membri ai familiei, unde toată lumea intră la toată lumea fără ca frontierele (între raţiune şi nebunie) să se discearnă. Aurora distilează o mică poezie malefică, o otravă lentă care va răscoli spectatorul din cap până în picioare”.

„Screen International”

„După ce a văzut peste 50 de actori, Cristi Puiu a devenit convins că el e cel care trebuie să-l joace pe Viorel – iar instinctul lui nu a dat greş. Impenetrabilitatea lui Viorel e ceea ce face filmul în acelaşi timp fascinant (în anumite momente) şi frustrant (…) Un om rigid cu un ceva robotic în mişcări, Viorel are puţine replici, vorbeşte cu o voce înceată în care răzbat pe alocuri furia şi resentimentele. E ca Travis Bickle după ce a luat Valium”.

„The New York Times”

„În loc să umple povestea cu muzică şi trucuri narative familiare thriller-ului, Puiu amplifică tensiunea prin absenţă, creînd momente dificile prin tăceri îndelungi, câteva replici – înainte ca arma să se descarce, schimburile sunt de-a dreptul banale – şi un apartament gol. Doar spre sfârşit realizezi că şi acest om a fost golit pe dinăuntru” – Manohla Dargis.

Andrei Gorzo – „Dilema Veche”

„Puiu nu recurge la nici unul dintre procedeele tehnice la care recurg de obicei cineaştii (de la expresionismul german şi impresionismul francez încoace) pentru a deforma „realitatea obiectivă” a lumii în care evoluează un personaj, suprapunîndu-i „lumea interioară” a personajului respectiv, dar, cu toată „exterioritatea” sa şi cu tot „behaviorismul”, Aurora e un poem vizionar, la persoana I, despre demoni interiori (violenţă în primul rînd psihică, paranoia) şi ce s-ar întîmpla dacă ei ar reuşi să scape, dar şi despre coacerea şi veştejirea unei zile, urmată de coacerea zilei următoare, şi despre viaţa care ar continua în jurul acelei apocalipse individuale.
Ca artist, Puiu e un mare senzual, extrem de atent la vreme, la variaţiile luminii etc.: în prima zi, vremea e urîtă, dar variată în urîţenia ei, în timp ce, în ziua a doua, soarele urcă pe cer şi continuă să urce – într-un fel bate înainte de ora zece, în alt fel bate pe la unsprezece şi ceva etc. Puiu e un adept al cadrului lung, care în viziunea lui (ca şi în a teoreticianului André Bazin) îi permite artistului să-şi construiască arta pe capacitatea unică a tehnologiei cinematografice de a ţine un fel de cronică a transformărilor prin care trece lumea, cu toate ale ei, vii sau ne-vii, de la o secundă la alta. O dată, de două ori, de trei ori în acest film, el arată ce poate face, minute în şir, într-un apartament de două, trei sau mai multe camere, cu trei, patru sau mai mulţi actori care intră şi ies din cadru, se opresc pentru cîteva secunde, eventual înrămaţi în cadre de uşi şi culoare de trecere, se acoperă şi se revelează unii pe alţii, întreprind acţiuni importante în planul îndepărtat al imaginii şi acţiuni-pretext în planul apropiat (sau invers), şi cu o cameră de filmare care cînd stă pe loc, cînd urmăreşte pe unul sau altul. Asta înseamnă regie de film”.

C.T. Popescu – „Gândul”

„Actorul debutant Cristi Puiu realizează, surprinzător pentru mine, performanţe remarcabile în conturarea siluetei fragil-ameninţătoare a lui Viorel. În multe situaţii, el îndoaie pur şi simplu liniile de câmp ale filmului în jurul lui, generând o tensiune, o aură perceptibilă aproape fizic. Unul dintre cele mai dificile procedee pentru un actor, să joace ceva cu o parte a feţei şi altceva cu cealaltă, îi reuşeşte lui Puiu: colţurile gurii îi sunt mereu căzute, buzele ţuguiate abia perceptibil, ca la Bosumflici, ca la Popa Prostu, ca la Jokerul lui Heath Ledger. În schimb, ochii i se deschid din tremurări de pleoape timid-handicapate în fixităţi fulgerătoare de pasăre de pradă care îl spintecă pur şi simplu pe cel din faţa lui.

(…) Privind fără să scoată o vorbă, Puiu reuşeşte uneori una dintre cele mai încărcate tăceri din câte am văzut în cinema; pe măsură ce trece timpul simţi nevoia să auzi măcar o tuse care să mai scadă tensiunea. Al său inginer Viorel va rămâne nebunul ucigaş singur în oraş al cinematografiei române. Din păcate, Puiu este fascinat de propriile-i reuşite actoriceşti şi exagerează, filmându-se prea mult pe sine şi „tăindu-şi” singur din efect.

(…) scena finală mi se pare greşită. Toată construcţia de aproape trei ore în jurul personajului Viorel, enigmatic, periculos şi interesant este abandonată ca să ne râdem de obtuzitatea poliţiştilor români. A făcut foarte bine lucrul acesta în premieră Lucian Pintilie, acum 40 de ani, în Reconstituirea. De atunci a fost reluată scena prostiei în uniformă de nu ştiu câte ori. Nu despre asta era vorba! îmi venea să-i strig, frustrat, domnului Cristi Puiu, în vreme ce tablagiii se chinuiau să-i noteze adresa…”

Lucian Maier – Liternet.ro

„Lumea, aşa cum e pe ecranul Aurorei, presupune o forfotă continuă în care orice om e un străin în relaţie cu cel de lîngă. Nu e privit cu seriozitate atunci cînd îşi spune faptele de bună-voie, cînd se deschide cu sinceritate spre celălalt, indiferent de gravitatea faptelor discutate. În tot demersul său, Viorel încearcă să găsească în Altul (instituţiile statului, oamenii cu care intră în contact) un Celălalt (aproapele). Paranoia lui Viorel creşte odată ce conştientizează că-i va fi imposibil să aibă un contact uman în societate. Ajuns la poliţie să se predea, Viorel pur şi simplu nu e luat în seamă. Poliţiştii îl ascultă mecanic. Singurul sergent care îl ia în serios îl bruschează de fapt, îl percheziţionează ca în filme, cu toate că prima mişcare a lui Viorel e de a îşi preda arma şi toate celelalte obiecte pe care le are prin buzunare. Viorel spune că se uită la ei şi îşi dă seama că ei cred că au înţeles ce se petrece şi că ştiu tot, treabă care îl înfricoşează. E replica pe care Viorel o trimite dincolo de ecran. Noi, spectatorii de cinema, am fost martorii acţiunilor sale, am stat trei ore să vedem ce se întîmplă. Dar în măsura în care sala repetă superficialitatea poliţiştilor de pe ecran, înseamnă că totul a fost în zadar, lucrurile vor rămîne la fel”.

Cineuropa.org – „Extraordinara rebeliune a unui om obişnuit”

„În mod vădit decis să desfiinţeze clişeele cinematografice, Puiu reconstruieşte, prin detalii, momentele care duc la uciderea cuiva cunoscut. În scene deliberat lungi (filmul durează trei ore), regizorul controlează fiecare gest şi mişcare a viitorului ucigaş”.

„Liberation”

„Filmul său este un act curajos din toate punctele de vedere şi un suicid la nivel comercial”.

The Reverse Shot

”Chiar mai mult decât mult discutatul său Moartea domnului Lăzărescu, Aurora lui Cristi Puiu este un monument închinat cotidianului. Sau e cotidianul transformat în ceva monumental ? Viaţa de zi cu zi e înregistrată cu fidelitate şi amplificată în filmele lui Puiu”.

Proiecţii Aurora

Din 11 martie, filmul poate fi văzut la Bucureşti (Cinema Studio, Hollywood Multiplex, Cinema City Cotroceni, Cinema City Sun Plaza, Glendale Studio), Cluj (Cinema Arta), Constanţa (Cityplex Tomis) şi la Bacău (Cinema City)
Pe 18 martie, Aurora va fi proiectată, în prezenţa regizorului, la Iaşi (Cinema Victoria)
Din 25 martie, lungmetrajul va rula la Oradea (Hollywood Multiplex Lotus), Bacău (cinema Central) şi la Bucureşti (CityMall).
Începând cu 1 aprilie, Aurora poate fi vizionată la Piatra Neamţ (cinema Dacia) şi Bucureşti (Noul Cinematograf al Regizorului Român). Urmează, o săptămână mai târziu, Botoşaniul (cinema Unirea) şi Braşovul (CityPlex).
Apoi ajunge la Timişoara (Cinema Studio, din 15 aprilie), la Arad (Cinema Arta, din 22 aprilie), la Baia-Mare (Dacia, din 29 aprilie ) şi la Craiova (Modern, din 5 mai).

9 COMENTARII

      • Recitind ce-ai scris, îmi dau seama că ai dreptate. Dar, asta e, parcă limba engleză sună altfel:). Totuşi n-am reuşit să văd filmul ca să-mi pot face o părere. Însă de fiecare dată când aud că un film are mai mult de 2 ore, am o oarecare reticenţă în a-l privi.
        Tu l-ai vizionat? Şi, dacă da, în ce tabără te-ai înscrie?

        • Eu l-am vazut si n-am simtit cand au trecut 3 ore, am stat ca la un thriller, cu pumnii stransi:) Filmul e impresionant si cel putin o saptamana nu-ti iese din minte, revii mereu la el. Deci nu ezita, du-te la film:)

        • ce-i drept, THR are un dinte impotriva minimalismului, in general, iar cronicarii lui se plictisesc ingrozitor la anumite filme pe care majoritatea criticilor europeni le ridica in slavi:)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here