CRONICĂ. „Poziţia copilului”

„Nu sunteţi cea mai agreabilă persoană din lume”, îi mărturiseşte potenţiala noră (Ilinca Goia) eventualei soacre (Luminiţa Gheorghiu), în Poziţia copilului, (deja) filmul românesc al anului, ce porneşte la drum cu prestigiosul Urs de Aur luat la Berlinala de anul acesta.

Premiza de la care pleacă, şi care ar trebui să îi asigure peliculei un culoar destul de larg în preferinţele publicului român, e adânc înrădăcinată între tarele societăţii noastre. Cornelia (Gheorghiu), o femeie puternică, experimentată şi tenace atunci când vine vorba de interesul familiei sale, îşi vede viaţa nou-burgheză ameninţată atunci când unicul ei fiu, Barbu (Bogdan Dumitrache), are un accident de maşină în urma căruia omoară un copil.

În faţa posibilităţii ca Barbu (şi prin extensie, ea însăşi) să devină un proscris, protagonista se transformă într-o maşină calculată şi neobosită, cu un unic scop – să îşi scoată fiul basma curată.

Pe acest schelet narativ liniar, remarcabil de clar, scenariştii, (nelipsitul) Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer, construiesc o dramă (de moravuri/familie/situaţie) jucată remarcabil. Gheorghiu, una dintre figurile exponenţiale ale Noului Cinema Românesc, e pe ecran aproape în fiecare dintre cadrele trase din mână de Andrei Butică (Toată lumea din familia noastră, O lună în Thailanda) şi îşi domină materialul jucat aşa cum nu a mai făcut-o (poate) niciodată o actriţă autohtonă în istoria recentă.

O adevărată forţă a naturii, nu e nicicând altfel decât pe deplin convingătoare – fie că îl pune la punct pe poliţistul comunal din Bucu, fie că imploră îndurare pentru fiul său. Dragostea maternă aproape obsesivă, amestecată cu preocuparea exprimată făţiş de a-şi linişti conştiinţa şi, probabil, cu teama de ruşinea publică/de a nu pierde prestigiul social (una dintre anxietăţile predilecte ale clasei sociale pe care o reprezintă) sunt trăiri pe care Cornelia le are nu succesiv, ci simultan.

Câteva scene introductive (serbarea zilei de naştere, o conversaţie cu femeia de serviciu) sunt suficiente pentru ca personajul Corneliei să capete consistenţa realităţii – personalitatea şi alegerile lui Barbu se conturează mai mult indirect, prin comportamentul mamei sale, şi asta e îndeajuns ca Bogdan Dumitrache (mai bun în explorarea relaţiei mamă-fiu decât în Din dragoste cu cele mai bune intenţii) să aibă ce juca. Iar schimbul de replici pe marginea variantei corecte de picături nazale Olynth e antologic.

Spectacolul interacţiunilor dintre personaje, bine dozate în reprize de confruntări ce gravitează în jurul aceluiaşi eveniment – accidentul, cu un interlocutor comun – Cornelia (versus nora, martorul, fiul, părinţii victimei), e distilat în dialoguri precise. Rezultatul nu e perfect, îndeosebi datorită insistenţei lui Netzer de a spune lucrurilor pe nume („părinţii se realizează prin copii […] tot ce nu şi-au realizat ei în viaţă investesc în copii” etc.) şi a unor subiecte de conversaţie forţate – Herta Muller şi Pamuk, viaţa sexuală a lui Barbu. Scăpări minore pentru un film care îşi atinge ţinta de intensitate în mod repetat.

Distribuţia e completată de Florin Zamfirescu, credibil pe post de soţ aflat la celălalt pol de putere (o „cârpă” pentru ambiţiile Corneliei), Vlad Ivanov, căruia i se dă încă o ocazie să-l joace pe domnul Bebe (şi care ar trebui să fie mai atent pe viitor la typecasting), şi de Adrian Titieni, pivotal ca tată îndurerat de moartea fiului. Până şi Ada Solomon primeşte nişte replici de data aceasta.

Chiar dacă nu deschide o direcţie nouă pentru filmul românesc şi în ciuda unui titlu neinspirat, Poziţia copilului e mai abordabil şi mai răspicat în lucrurile pe care le spune (cinematografia noastră nu are nevoie numai de exerciţii de stil) şi un prilej bun de a recunoaşte o mare actriţă.