O viaţă însemnată, La vida util sau A Useful Life e o declaraţie de dragoste pentru cinematecile din lumea întreagă, proiectată la TIFF, în competiţie, în prezenţa regizorului uruguayan Federico Veiroj.
E un mic film (are doar 1 oră şi 7 minute) melancolic, tandru şi puţin critic, despre Jorge, un bărbat care şi-a petrecut 25 de ani din viaţă lucrând la Cinemateca din Montevideo, un job cu multe provocări – aparatură cât se poate de veche, uzată, fonduri insuficiente, indiferenţa publicului, în afară de 2-3 rătăciţi. Dar cea mai mare problemă este, cred eu, faptul că această instituţie, necesară de altfel, nu se adaptează deloc la timpurile în care trăim.
Filmul e tras în alb-negru, cu un generic de început ca al filmelor vechi (cu toată distribuţia, chiar şi fonturile de la începuturile cinematografiei), potrivit pentru subiect, dar şi pentru monotonia din Cinematecă.
Jorge şi şeful lui, Martinez, trebuie să aibă o mare pasiune pentru film, dacă sunt dispuşi să trăiască o viaţă cam anostă, dar, cred ei, însemnată. Nimeni în afară de ei nu pune preţ pe filmele vechi, pe centenarul Manuel de Oliveira (acum are 102 ani şi am avut o experienţă dubioasă chiar la TIFF-ul ăsta, cu filmul lui Excentricităţile unei blonde, pe care l-am găsit incoerent). În afară de filme, Jorge mai are doar o pasiune: pentru o profesoară de drept, pe care nu apucă să o scoată la o cafea.
Viaţă mai bună după Cinematecă
Atunci când problemele copleşesc instituţia Cinematecii şi este închisă, Jorge trebuie să se ataşeze de singurul lucru care i-a mai rămas: viaţa reală şi cafeaua cu femeia de care e îndrăgostit.
Pentru o poveste despre mari iubitori de film, mi s-a părut că regizorul uruguayan Federico Veiroj le descrie viaţa ca pe un spaţiu gol, anost, plictisitor, iar munca lor e una sisifică. În acelaşi timp, am simţit şi o critică la adresa celor care lucrează în Cinematecă, pentru că nu se adaptează la epoca în care trăim – nu în sensul de compromis. În sensul ăsta, sugestivă e o secvenţă cu un talk-show de radio al cinematecii în care Martinez spune lucruri interesante despre menirea educativă a instituţiei la care lucrează, însă într-un fel monoton, soporific.
Altfel, după ce Jorge rămâne fără slujbă, lucrurile prind viaţă imediat. Merge direct în căutarea ei şi, din greşeală se preface că este profesor la universitate, ceea ce duce la un monolog minunat despre minciună. O altă secvenţă interesantă este cea în care intră într-un salon de hairstyling şi are parte de o tunsoare scumpă (adică trei milimetri şi un gel de păr). Acestea îţi dau senzaţia că se bucură că a scăpat de Cinematecă, pentru că acum poate trăi cu adevărat…
Îl puteţi vedea gratuit, până la terminarea festivalului, pe Mubi.com
