CORESPONDENȚĂ DE LA KARLOVY VARY. La Karlovy Vary, tinerii continuă să stea la cozi așteptând să intre la filme. Multe dintre proiecții sunt sold out, berea curge și ea cu tonele, forfota pare de neoprit (încă). La Grand Hotel Pupp, oaspeții de onoare sunt ținuți în puf, iar pe holul de marmură e amuzant să vezi grupuri întregi stând pe jos așteptând să intre la filme. Și la hotel e o sală de cinema. Mă întreb cât de fastuos arată.
E hotelul care i-a servit drept model lui Wes Anderson pentru al său Grand Budapest Hotel, iar pe directorul adjunct al hotelului îl cheamă Hrabal, Roman Hrabal. N-am putut să nu zâmbesc când am citit asta și m-am mai prins încă o dată că viața bate filmul. Am zâmbit mai puțin însă când am aflat de la Marek Eben, moderator aici la Karlovy Vary, gazdă primitoare a festivalului, că la Nymburk, satul unde are loc povestea din Trenuri bine păzite, elevii au refuzat ca școala lor să poarte numele lui Bohumil Hrabal. În fața unei săli întregi venite să îl revadă pe Jiri Menzel, Marek Eben nu s-a putut abține să își mărturisească deziluzia și s-a întrebat dacă nu cumva generația iPhone devine generația iDiot?!
O cărare spre Hollywood
Și Hollywood-ul e prezent la Karlovy Vary. Festivalul încearcă să-i ajute pe cineaști să-și facă poteci spre Tinseltown. Panelul Conversation with Hollywood are loc în fiecare an și vine cu sfaturi practice pentru creatorii de film care își plănuiesc proiecte în America. Anul acesta, la panel au participat Greg Shapiro (Kingsgate Film, The Hurt Locker) care, printre altele, i-a fost vreo 20 ani asistent lui Nick Nolte – s-a lăsat de școală pentru asta și nu regreta o secundă -, Kevin Iwashina (Preferred Content) și Milan Popelka, născut în Cehia, COO-ul Film Nation Entertainment și cel care va distribui To the Wonder al lui Terrence Malick în afara SUA.
Totodată, împreună cu „The Hollywood Reporter”, festivalul prezintă aproape în fiecare zi KVIFF Talks, la care participă și nume consacrate atât la Hollywood, cât și în cinema-ul mondial. Una dintre discuții a fost cu cei 10 regizori europeni aleși în cadrul programului„Variety Critics’ Choice: Europe: Now”. Printre ei s-a aflat și Andrei Gruzsniczki, cu al său Quod Erat Demonstrandum. Colegi de program i-au fost, printre alții, Eskil Vogt, cu Blind (selecționat la Berlinală, a rulat și la TIFF), Eugenio Mira (Grand Piano), slovenul Rok Bicek (Class Enemy), Marianne Tardieu (Insecure), aceasta din urmă prezentă la Cannes anul acesta.
Pe la KVIFF Talks au trecut și Debra Granik (Winter’s Bone), Jiri Menzel, alături de alte câteva nume sonore ale cinema-ului ceh (într-un masterclass al lui Jaromir Sofr), ucraineanul Miroslav Slaboșpițki, care a câștigat trei premii anul acesta la Cannes cu The Tribe și e prezent la Karlovy Vary cu trei scurtmetraje: Diagnosis, Deafness și Nuclear Waste. Din păcate pentru cei ce nu vorbesc cehă și ucraineană, discuția cu el va fi numai în aceste două limbi.
La The Tribe, sala a fost arhiplină. Iar la final, după câteva secunde de liniște cutremurătoare, s-a aplaudat frenetic. La fel de emoționant a fost să o urmăresc pe Anne Thompson (a stat lângă mine) privind filmul și trăindu-l intens. Sunt curioasă ce va scrie despre el. Eu v-am povestit scurt despre el de la Cannes și, da, am mers să-l mai văd o dată aici. Poate și pentru că mă pregătesc să plec la Odessa imediat după Karlovy Vary.
Undeva în Moravia
Așa cum am mai menționat, la Karlovy Vary vii să vezi filme de la Est de Vest. Nu numai că există o secțiune care se cheamă așa, dar mai sunt filme de la Est de Vest și în competiția mare. Două mi-au sărit în ochi: Nowhere in Moravia, debutul lui Miroslav Krobot, cunoscut ca director al teatrului Dejvice din Praga, și Rocks in My Pockets, de Signe Baumane, o regizoare din Letonia care trăiește la New York. E pentru a doua oară când în competiția mare la Karlovy Vary există un film de animație. Filmul reprezintă debutul lui Baumane, animatoare independentă, cunoscută mai ales pentru serialul ei controversat, Teat Beat of Sex (2008) care abordează tema sexului doar din perspectivă feminină.
Rocks in My Pockets a fost finanțat parțial prin crowdfunding, prin Kickstarter.com (800 de donatori s-au alăturat proiectului) și e povestea familiei lui Baumane și a bolilor mentale suferite de cinci femei din familie, inclusiv de ea însăși. Filmul e foarte personal, e narat chiar de regizoare, într-o engleză cu accent puternic (dacă trăiești la NY asta s-ar putea să nu te mire; mă întreb cum au relaționat alții cu acest detaliu) și atinge subiecte delicate, ca depresia și schizofrenia. Ironică pe alocuri, Baumane consemnează în paralel și istoria țării ei, începând cu epoca bunicii sale (anii 20) și trecând prin stalinism, comunism, până în ziua de azi. Accentul e pus pe istoria trăită de femei– independența femeii, rolul ei, trăirile ei.
Nowhere in Moravia este singurul film cehesc din competiție. În mod evident, la proiecția pentru presă și industrie sala a fost arhiplină. Nowhere in Moravia este exact ce spune și titlul: într-un loc de nicăieri din Moravia, niște oameni își trăiesc viața. O mamă și două fiice, într-un sat parcă uitat de lume, niște bărbați (învârtindu-se în jurul aceleiași femei, târfa satului, mai mult sau mai puțin oficial), câțiva bătrâni, o contesă care moare, fratele ei care vine din Germania să vadă casa, să găsească pe cineva de încredere să mai deschidă câte o fereastră din când în când. Viața e la crâșmă, la biserică, pe ulițe, prin pădure. La final, ți-e drag de oamenii ăștia, te simți apropiat de ei și îți vine greu să te desparți de ei.
Lumile din Kosovo
Urmărind câteva filme din selecția de la Est de Vest, am remarcat un fir comun în ele – tema marginii de lume, a încremenirii într-un colț de lume. În Bota, de pildă, care în albaneză înseamnă „lume”, îi întâlnim pe protagoniști într-o cafenea așezată într-un loc viran, undeva într-o margine de lume. Cafeneaua așa se cheamă, Bota, și are un aer boem, ușor grecesc, cu pereți pastelați (aveam constant impresia că trebuie să crească vreo mare imediat lângă). Pe cafenea e o mașină, lângă ea o umbrelă de stuf, sub cafenea e o saltea pe care doarme un sătean, și el uitat de toți.
Beni (Arthur Gorishti) și Nora (Fioralba Kryemadhi) și Juli (Flonia Kodjheli), care e verișoara lui Beni, sunt personajele principale. Nora îl iubește pe Beni, Beni iubește banii, Nora e însărcinată cu Beni și tot așa. Coloana sonoră a filmului are și ea farmecul ei, dansul în câmp al Norei e seducător, poveștile lor sunt umane și dulci amare. Te amuză Beni și micile lui afaceri dubioase, speri cumva să le iasă tuturor ceea ce visează. Juli să câștige bani și să plece, Nora – s-o iubească Beni, Beni – să-i renască afacerea cu cafeneaua la margine de lume, o dată cu venirea autostrăzii (e cam departe de cafenea, dar cu câțiva km în minus pe pancartă poate iese).
Bota, regizat de Iris Elezi și Thomas Logoreci, e prima co-producție în care Kosovo e partener oficial la un festival de film de primă clasă, alături de Albania și Italia.
Tot într-un colț de Kosovo se petrece și Barbarians, debutul regizoral al lui Ivan Ikic. L-am întâlnit pe Ivan seara târziu, la finalul petrecerii sârbești (era așa de la final că a trebuit să merg să îmi iau singură o bere de la cortul de lângă). Ivan e tânăr și termină de scris al doilea scenariu. „Filmul ăsta mi-a fost refuzat la Rotterdam și la Tribeca” (i-am mărturisit că la câte filme proaste am văzut în line-up la Tribeca, să fie liniștit). „O să merg însă cu el la Motovun în Croația, la alt festival din Serbia. Și s-au cumpărat drepturile de distribuție în câteva țări, inclusiv în România”, mi-a spus.
Barbarians a fost filmat în satul lui natal, Mladenovac, la câțiva kilometri de Belgrad, cu actori non-profesioniști, mai exact drop-outs de la școala din sat. Au fost doar trei actori profesioniști, printre care Jasna Djuricic, care a câștigat Leopardul de Aur la Locarno pentru White White World. Puștii din film sunt remarcabili. „Scrisesem scenariul și am lucrat pe el. Însă m-am lăsat inspirat și de ei. Am urmărit cum rezonează cu textul, cu povestea și m-am lăsat condus cumva de ce vedeam. Am vrut să le fie cât mai aproape, însă povestea nu am schimbat-o”. Filmul pare o paralelă la Clip, care a câștigat la Rotterdam și a rulat și la TIFF, acum doi ani. Dacă Clip e povestea tineretului din Serbia de după război, din perspectivă feminină, Barbarians e povestea spusă de băieți.
În ambele, povestea tinerilor (și nu numai a lor) din Serbia, din Kosovo, înainte și după independență, e una de dezolare, însingurare, debusolare, refulare în sex, violență. Imaginile sunt cenușii, așa cum și e realitatea acestei lumi, cu fantome de fabrici și clădiri distruse, reflectând decăderea și disperarea. Barbarians e și el, la rândul lui, povestea unei lumi uitate, blocată într-un spațiu greu de vindecat.
Lumi uitate sunt și în Kebab și horoscop, al polonezului Grzegorz Jaroszuk. Regizorul polonez e la debut în lungmetraj, însă i-a cucerit deja pe festivalieri cu Short Frozen Stories cu care a fost prezent la Sundance, Clermont-Ferrand, Locarno, Palm Springs și a câștigat Premiul Academii Europene pentru Cel mai bun scurtmetraj. Absolvent al școlii de film de la Lodz, a fost așteptat cu nerăbdare aici, la Karlovy Vary. Întrebat de „Screen Daily” dacă se simte inspirat de Aki Kaurismaki, a declarat că Roy Anderson îi este mai aproape și că iubește scrierile lui Bohumil Hrabal.
Lumea din filmul lui e privită cu ironie și amuzament dulceag. Pe scurt, e cam așa: îți citești horoscopul într-o revistă de animale, acolo zice să îți dai demisia, ți-o dai, după care îl întâlnești pe cel care a scris horoscopul. Împreună cu el te apuci de marketing, te dai drept expert la un magazin de vândut covoare unde n-a mai călcat picior de client de multă vreme – ce să mai zici de cumpărat covoare – și încerci să-i faci o analiză de piață. Filmul surprinde subtil, pe un ton ironic, dar îngăduitor, contradicțiile și paradoxurile lumii post-comuniste. A fost una dintre puținele proiecții pentru presă și industrie unde s-a râs copios și unde s-a aplaudat la final.