Salonic II: dincolo de multiplex

2
124

Autor: Anca Grădinariu

Farsa politică

Salonicul e un festival mai puţin politic decât Berlinul dar, ca şi acesta, are o orientare pronunţată de stânga. În No, regizorul chilian Pablo Larrain (autorul lui Tony Manero, „unul dintre cele mai bune filme din 2008 care nu s-au văzut pe ecranele româneşti”) ia un eveniment aproape uitat din istoria recentă a ţării sale şi îl transformă într-o poveste captivantă, picantă, care amestecă provocator realitatea cu ficţiunea.

În 1988, după 15 ani de dictatură sângeroasă, generalul Augusto Pinochet cedează la presiunea internaţională şi e de acord să ţină un plebiscit în legătură cu regimul său. Fiecărei părţi, inclusiv forţelor de opoziţie No/Nu, i se acordă, în premieră, 15 minute de spaţiu TV pentru a-şi spune părerea. În viziunea lui Larraine, spoturile No” erau creaţia unui singur om de publicitate: Rene Saavedra, interpretat cu bravură de Gael Garcia Bernal.

Saavedra a împachetat votul Nu ca pe un produs electrocasnic. Din păcate, nu toată lumea a fost de partea lui; i s-a opus chiar soţia şi, evident, oamenii lui Pinochet, speriaţi de strategia lui. Demonstrând o ingeniozitate neobişnuită pentru un film politic, No a fost o revelaţie la Cannes şi a stârnit, şi la Salonic, aplauze la scenă deschisă.

De o inventivitate suprinzătoare, uneori de-a dreptul obositoare, dă dovadă şi pelicula bulgărească din competiţie, intitulată Culoarea cameleonului (în original, Tsvetat na Hameleona), în regia debutantului Emil Christov.

E al doilea film pe care-l văd în ultima vreme, după rusescul Generaţia P (şi acesta inspirat de un roman „cult”), care are în miez un soi de „şic psihedelic est-european” ce accentuează realitatea năucitoare printr-o intrigă cu accente halucinogene. Pelicula începe în forţă, cu o fervoare vizuală epatantă şi secvenţe frapante, de un umor absurd-ionescian şi promite o combinaţie de 1984, The Life of Others şi chiar Brazil (teaser-ul, aici).

Batko, un tânăr inteligent şi şarmant, e recrutat de poliţia secretă ca să fie informator în Bulgaria comunistă. Concediat după căderea regimului, el nu abandonează: pune la cale un plan perfid de a manipula un trup de tineri intelectuali furioşi ca să-şi creeze reţeaua sa „alternativă” de spioni. Nu e vorba doar despre stupizenia totalitarismului aici, dar şi despre potenţialul indivizilor pentru voyeurism şi perversitate şi tendinţa rebelilor de-a se transforma, atunci când au ocazia, în autocraţi.

Dacă, pentru o vreme, interpretarea lui Ruscen Vidinliev ancorează zăpăceala narativă, de la un punct încolo, filmul se risipeşte sub povara aiurelii prea căznite şi a autoindulgenţei regizorale (e cu jumătate de oră mai lung decât ar fi trebuit să fie). În ciuda slăbiciunilor, rămâne o peliculă ambiţioasă şi neobişnuită nu numai pentru producţiile recente ale ţării vecine, dar şi de felul inventiv în care revitalizează un subiect obosit.

Culoarea cameleonului
Culoarea cameleonului

Nu e niciodată prea târziu să recuperezi o capodoperă, iar Turtles can Fly/Ṭestoasele pot să zboare, filmul care l-a consacrat pe regizorul iranian Bahman Ghobadi pe scena internaţională, s-a arătat a fi la înălţimea aşteptărilor.

În acest film tulburător, un grup de copii kurzi de la graniţa dintre Turcia şi Iran condus de „Satelit”, un puşti isteţ şi întreprinzător ca ieşit dintr-un roman de Dickens, culege mine şi le revinde traficanţilor de arme.

Mai facem cunoştiinţă cu doi fraţi, cu Hengoa, un adolescent ciunt, şi cu Agrin, sora lui, siluită de soldaţi în timpul unui atac; ţâncul orb şi plângăcios care se agaţă de ea este copilul acestui viol. Satelit se îndrăgosteşte de Agrin şi o spionează. E imposibil ca aceşti copii ai războiului să nu-ţi zdrobeasă inima.

În afară de spectrul devasator al conflictului armat şi de lupta teribilă pentru supravieţuire există şi alte forţe distructive aici: tradiţiile opresive familiale şi patriarhale ce o zdrobesc pe Agrin şi o conduc spre tragedia finală. Filmul vorbeşte despre incredibila putere de adaptare a copiilor, dar şi despre cruzimea lor. Turtles Can Fly e un film uimitor, opera unui regizor vizionar; l-aş descrie prin „bântuitor”, dar ar fi prea puţin spus. Cine l-a văzut, nu-i va uita niciodată pe protagoniştii lui, cu atât mai bravi cu cât sunt amatori şi nu actori profesionişti.

Filmul, în întregime:

Un cinema ce exploatează dezolarea

Epitaph, o peliculă israeliană regizată de Amir Manor, mi-a fost recomandată de criticul de film Dan Făinaru de la „Screen International” drept „Amour fără pian” – cu alte cuvinte, ca o versiune mai pauperă a peliculei lui Haneke. De ce, brusc, se fac atât de multe filme despre umilinţele bătrâneţii şi despre cupluri care se trag de mână spre linia finală (înainte de Amour a fost islandezul Volcano)? Poate pentru că impactul lor e garantat: te fac să te confrunţi frontal cu propria-ţi mortalitate; în plus, bătrânii neputincioşi şi suferinzi generează automat compasiune.

Cu un asemenea subiect, e greu să păstrezi un echilibru onest între emoţie şi melodramă şi să nu deviezi într-o manipulare sentimentală facilă. E exact capcana în care cade acest Epitaph dacă scenele de început, în care o asistentă socială e trimisă să-i evalueze protagonistului capacităţile motorii şi intelectuale, sunt jenante şi revoltătoare, dar şi traversate de oarece umor negru, filmul se dizolvă repede într-un patetism insuportabil şi o mizanscenă de teatru TV.

Paradise: Love, regia Ulrich Seidl
Paradise: Love, regia Ulrich Seidl

Îl iubeşti sau îl urăşti, trebuie să recunoşti că puţini cineaşti europeni sunt mai influenţi. Anul trecut, când acelaşi festival i-a dedicat o retrospectivă, am fost suficient de masochistă să fac supradoză de Ulrich Seidl până am clacat, jurând că n-o să pun niciodată piciorul la vreun film de el.

Dar, cum niciun legământ n-ar trebui luat într-o stare de profundă depresie provocată de mizeria naturii umane, anul ăsta am uitat ce-am promis şi am intrat cu curaj la Paradise: Love şi Paradise: Faith. Filmele, parte dintr-o mult anunţată trilogie, reprezintă cum nu se poate mai bine extremele acestui cineast. Ambele sunt profund deprimante şi vorbesc despre nevoia lacomă de marfă carnală şi divină a burghezului modern ca modalitate de depăşire a alienării capitaliste, însă primul e complex, iar cel de-al doilea schematic .

În Paradise: Love, Seidl tratează subiectul complicat şi tăbăcit al turismului sexual, dar blurează graniţa dintre prădători şi victime; spre deosebire de alte filme ale austriacului, pe lângă dezolarea de rigoare, există o doză suprinzătoare de milă şi de înţelegere. Paradise: Faith, în schimb, e atât de caricatural că uneori pare o comedie burlescă – spre deosebire de primul, nu sapă în dosul clişeelor pentru a revela alte perspective, ci ne livrează cele mai dogmatice şi mai rizibile idei despre habotnici şi nu aduce nimic în plus faţă de documentarul său de acum câţiva ani, Jesus, Du Weist.

Suflete pierdute

Există multă influenţă Seidl în Až do mesta Aš/Făcut în Ash, pelicula regizoarei Iveta Grófová (prezentată în secţiunea Open Horizon), o docudramă tulburătoare despre tinere slovace care, ademenite de o economie mai bună, pleacă să lucreze în Cehia în acele sweatshop-uri de croitorie ce funcţionează doar câteva luni.

Muncitoarele mai în vârstă devin un soi de figuri materne pentru cele mai tinere, atenuând oarecum izolarea de familie. Fetele încearcă să păstreze legătura cu iubiţii lor din ce în ce mai indiferenţi, postându-se în faţa webcam-ului primăriei, doar-doar aceştia le vor putea vedea pe internet. Tema emigraţiei şi, apoi, a prostituţiei economice nu e nouă: impresionant e că, într-un film atât de crâncen-realist, există câteva rupturi stilistice prijeluite de secvenţe de animaţie, care sunt când tandre, când coşmăreşti-expresioniste.

Odată ce tinerele rămân fără slujbe, ele devin victimele prădătorilor sexuali germani, în majoritatea lor bărbaţi trecuţi de 60 de ani. Fetele sunt forţate să facă alegeri dure, care le vor altera complet viaţa şi care, privite simplist, ar putea părea imorale. Însă filmul e departe de a fi superficial; chiar dacă descrie o coborâre în iad, o punctează cu jaloane fosforescente de empatie.

Made in Ash
Made in Ash

Un plonjeu abrupt în abis este şi Zhit/Living/Trăire; niciunul dintre filmele de la ediţia din acest an nu m-a coborât mai adânc în hău ca apoi să mă salte, la fel de brusc, la suprafaţă, într-un soi de bunjee jumping extrem-emoţional. Cum poate fi un film atât de brutal şi de sumbru, atât de catartic?

Vasily Sigarev, copilul minune al dramaturgiei ruseşti, certifică faptul că e un talent „all around”, o forţă artistică ameţitoare în ale cărui mâini până şi un buştean înzăpezit devine expresiv. Capacitatea sa de a croi imagini ce ţi se ştanţează pe creier e dublată de un naturalism poetic greu de digerat, dar şi mai greu de uitat. Sigarev ştie că ai nevoie de lirism, fie el şi tragic, ca să poţi răbda aceste „amintiri din casa morţilor”, să poţi traversa până la capăt zona crepusculară în care te duce Zhit.

„Se numeşte Trăire, dar e un film despre moarte”, a spus tânărul regizor de 35 de ani, cu alură de star de cinema, atunci când şi-a introdus filmul pe scena de la Olympion. De fapt, nu e despre moarte pentru că n-are nimic de-a face cu lumea de apoi, ci despre impactul acesteia asupra celor vii (cine a spus „moartea nu e despre moarte, e despre cei vii”?).

Personajele, o fostă alcoolică, mamă a două fetiţe gemene, un cuplu de îndrăgostiţi ce-şi pun pirostriile şi un băiat care-i duce dorul tatălui plecat, sunt forţate să străbată acea gaură neagră de după pierderea neaşteptată, tragică, a celor dragi, în timp ce mintea şi spiritul lor refuză să le accepte realitatea.

Cele trei istorii sunt împletite perfect, dar nu se întretaie. Zhit e un anti-Babel, pentru că refuză să facă compromisuri pentru confortul spectatorilor. Durerea e reală, cumplită, insuportabilă: nu e pentru cei slabi de înger. Nu degeaba Cristi Puiu s-a luptat patimaş cu colegii săi juraţi pentru recompensarea filmului la festivalul Go East; , Zhit, ca şi Moartea domnului Lăzărescu, are curajul să disece, fără anestezie şi fără sentimentalisme salvatoare, întâlirea omului cu moartea.

Poate fi decorul dezolant, blocurile gri şi peisajul hibernal-deşertic din Siberia (Yekaterinburg, oraşul natal al lui Sigarev) o canava pentru o alegorie transcendentală?

Miracolul există: e pur şi simplu capacitatea minţilor noastre de-a ne face să trecem chiar şi peste cele mai cumplite drame. Filmul îţi va stărui în minte ca aura unui om drag pe care l-ai pierdut (bânuitoare e şi coloană sonoră electro-melancolică). Zhit e un poem elegiac, profund tulburător, despre devastarea mentală pe care o poate produce doliul.

Cinema-ul românesc: dezamăgiri şi confirmări

Salonicul a fost unul dintre marii susţinători ai cinema-ului românesc, cu mult înaintea exploziei acestuia pe scena mondială, graţie în principal, secţiunii Balkan Survey, al cărei curator este entuziastul Dimitris Kerkinos. Acum, filmul românesc are o asemenea o reputaţie, încât aproape orice nouă mostră din producţia proprie aterizează direct în competiţia principală. Anul acesta, totuşi, prezenţa peliculei lui Paul Negoescu i-a nedumerit pe mulţi.

O lună în Thailanda preia parametri consacraţi (sau, dacă vreţi, clişeele noului val) – unitatea de timp (aici, noaptea de Revelion), povestea minimalistă (aici, neinteresantă), dialogurile „ca-n viaţă” (aici, doar banale), detaşarea observaţională (aici, frigiditate) – şi le îmbracă într-o haină urbană, „hipstărească”, pentru un rezultat flasc.

Regizorul a mărturisit că s-a inspirat dintr-o experienţă personală, dar implicarea nu se vede: totul e filmat egal, cu detaşare clinică, fără emoţie, tensiune, senzualitate sau sarcasm, iar personajul principal nu are „carne” nici cât să poarte pe umeri 10 minute din film. Poate data viitoare, foarte tânărul Negoescu (al cărui talent era anunţat de câteva scurtmetraje reuşite) se va inspira din poveştile mai interesante ale altora.

Însă dezamăgirea a fost atentuată de o confirmare: Cristian Mungiu are deja statutul unuia dintre cei mai valoroşi cineaşti europeni, fapt care i-a determinat pe organizatori să-i facă un profil complet. I s-a dedicat chiar şi o monografie cuprinzând cele mai complexe analize ale operei sale din câte s-au scris până acum. Retrospectiva a fost un succes impresionant: sălile au fost pline chiar şi la proiecţia scurtmetrajelor sale, iar conferinţa de presă extrem de animată.

În deschiderea ei, Dimitri Eipides, directorul TIFF, s-a referit la cinema-ul românesc în general, accentuând că ar trebui să fie un exemplu pentru cineaştii greci, pentru că a avut începuturi umile şi bugete mici, dar a reuşit să câştige interesul şi apreciarea publicului internaţional.

„Prefer să mă concentrez pe o problemă şi nu pe părerea mea în legătură cu ea. Vreau să creez o ramă şi să dau spectatorului toată informaţia necesară, ca să se poate gândi singur la ea. Nu vreau să-i dau mâncare deja digerată”, a spus Cristian Mungiu.

„Nu cred că cinema-ul poate schimba lumea. Ceea ce poate face este să stimuleze oamenii să gândească şi să tragă propriile concluzii. E important să ne re-examinăm opiniile şi să ne punem sub semnul întrebării principiile importante în viaţă, iar cinema-ul ne dă acest imbold. Poate fi un punct de pornire pentru o dezbatere publică despre subiectul filmului, care să meargă dincolo de ceea ce pelicula narează.”

În încheierea conferinţei de presă, Cristian Mungiu a redat cel mai bun comentariu pe care l-a auzit în legătură cu un film al lui: „Cineva mi-a spus după o proiecţie: Am venit la film cu multe prejudecăţi şi plec cu mult mai puţine. A fost cel mai bun compliment pe care l-am primit.”

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here