„The Words” – multe cuvinte, nimic de spus

The Words/Hoţul de cuvinte e filmul-cu-Bradley-Cooper-care-nu-se-numeşte-Silver Linings Playbook. Cel pentru care nu va fi nominalizat la Oscar, la o adică.

Cu structura sa de „poveste-n poveste-n poveste”, cu naratori diferiţi, ce ascunde parţial enigma aflată în centrul său, The Words (regia Brian Klugman, Lee Sternthal) e o melodramă marginal superioară producţiilor „originale” Hallmark, dar la fel de statică.

Povestea scriitorului care publică în nume propriu un manuscris ce nu-i aparţine e veche de când lumea – dintre variantele recente, You Will Meet a Tall Dark Stranger, şi un film care ar fi rămas căzut în adâncă uitare dacă nu era la TV weekend-ul trecut, A Murder of Crows. Toate exemplele pe care personajul lui Bradley Cooper, Rory, le are la dispoziţie ar fi trebuit să îl convingă că e o idee proastă, dar aşa n-am mai fi avut film.

Şi dacă tot a înghiţit găluşca, şi noi odată cu el, ce urmează e rezolvarea conflictului interior pe care i-l pricinuieşte protagonistului teama de a fi descoperit, piperată cu răspunsuri la întrebări de context de care ne-am fi putut lipsi, dacă eram lăsaţi să le deducem singuri: cine a scris romanul, în ce împrejurări şi, mai ales, de ce citeşte Dennis Quaid public povestea lui Rory, ca şi cum acesta ar fi personaj ficţional.

Pe undeva pe la final, scenariştii par să îşi dea seama că ar fi trebuit să marşeze mai mult pe demarcarea destul de tulbure dintre adevăr/realitate (cea a filmului, desigur) şi minciună/ ficţiune – datorată naratorilor multipli, de credibilitate diferită –, dar aleg calea cuminte, convenţională şi mai puţin interesantă.

E frustrant să ai atâţia actori talentaţi şi/sau frumoşi (Jeremy Irons – când nu se plimbă cu motocicleta prin Transilvania, Dennis Quaid – când nu joacă un rol secundar în alt film, Zoe Zaldana – când nu e acoperită de senzori de motion capture, Olivia Wilde – pentru că dă bine să o ai în filmul tău) fără să le dai ceva mai acătării de zis (măcar un lucru care să merite notat în carneţel), şi să îi şi îngropi într-o coloană sonoră grandilocventă (la care s-ar fi pretat mai bine Cloud Atlas), dar cu autorii – în cazul nostru, doi regizori debutanţi – nu te pui.

Dacă ar fi avut parte de realizatori cu adevărat pasionaţi de literatură şi de mecanismele creaţiei, aceştia ar fi înţeles că potenţialul poveştii lor stă în altă parte decât în conştiinţa protagonistului. Aşa, e un film de pluton, cu pretenţia că vorbeşte despre lucrurile importante, şi cu morală de plăcintă cu răvaş. The Words nu are nici forţa, nici flerul necesar să iasă din tipare.

Filmul rulează în cinematografele din România din 7 decembrie.