După întreaga tărăşenie iscată de comisii, ratinguri şi discursuri legate de libertate, din care filmul va avea de câştigat măcar financiar, dacă nu şi un plus de relevanţă, să vezi, în sfârşit, cel de-al doilea volum al Nimfomanei vine ca o uşurare. De mâine, vom avea toţi alt subiect de conversaţie.

Prima parte o lăsa pe protagonista Joe (Stacy Martin/Charlotte Gainsbourg) într-un moment pivotal al existenţei ei – revelaţia că nu mai poate obţine orgasmul pe căi convenţionale. Partenerul ei, Jerôme (şi Shia LaBoeuf, la o adică), nu pare capabil să „dreseze tigrul”, aşa că lui Joe nu îi rămâne decât să caute în altă parte – pe stradă, la terapie (iniţial neconvenţională, apoi de grup) – încrederea de care are nevoie să strige în gura mare „I love my cunt!”.

Pe măsură ce povestea lui Joe coboară mai adânc în întuneric, mintea lui Seligman caută alte conexiuni, interpretând viziuni (una cu valenţe religioase, „repovestire a schimbării la faţă a lui Iisus”, cu curva Babilonului şi Valeria Messalina, are ceva din ridicolul, asumat sau nu, al vulpii vorbitoare din Antichrist) sau făcând analogii docte („tu eşti Ahile, orgasmul e ţestoasa”) care îi stârnesc lui Joe reacţii meta – o spun eu, Lars, înainte să o spuneţi voi, spectatorii – că „asta e cea mai slabă dintre digresiunile tale”.

Această a doua jumătate e a Charlottei (care o schimbă pe Stacy Martin în timpul unui salt temporal de trei ani), e şansa ei să exploreze prin intermediul lui Joe, nesatisfăcător mai ales pentru spectatori, sexul în grup („the dangerous men”) şi, cu şanse mai mari de reuşită, loviturile de cravaşă aplicate sec de K (Jamie Bell, care are un an de pomină între rolul acesta şi cel din Filth), ins cu motivaţii incerte dar cu talent nepreţuit în joaca de-a „raţa tăcută”.

Până ca Joe să ajungă bătută pe aleea unde o găseşte Seligman, o carieră nesperată de recuperator de datorii sub aripa lui L. (Willem Dafoe, prea puţin pe ecran ca să lase vreo impresie) îi prilejuieşte întâlnirea cu nimfeta P. (Mia Goth) şi i-l readuce în viaţă, la fel de improbabil ca dăţile trecute, pe Jerôme. Fill all my holes, please.

Fără o secvenţă antologică care să-l recomande (unde primul volum o avea pe doamna H.), Nymphomaniac: Volume II e încă o porţie din acelaşi cocktail, servit de această dată cu mai multă amăreală – jocul intelectual pe care von Trier îl pune în scenă de douăzeci de ani încoace, cu adaos de sex fără climax, până la punctul în care ultimul act e o trecere în revistă a temelor explorate de von Trier în alte filme – în cazul în care vă întrebaţi unde e femeia umilită de bărbaţi din Breaking the Waves sau cea care ripostează din Dogville.

Nu lipseşte nici von Trier cel (auto)referenţial care simte nevoia să se citeze pe el însuşi (secvenţa ce porneşte Anticristul, rejucată aici) sau să trimită la Tarkovski (o făcuse şi în Melancholia cu Hunters in the Snow, pictura lui Bruegel prezentă şi în Solaris, o face şi aici cu discuţia despre Andrei Rubliov şi capitolul Oglinda). Avem parte şi de von Trier agitatorul, empatic mai ales atunci când e rost de provocări – să te naşti cu o sexualitate „turbulentă” trebuie să fie agonizant, prin urmare nimfomanele duc o viaţă plină de singurătate şi umilinţe (mai ales pentru că sunt femei), deci trebuie să fim înţelegători şi faţă de pedofili; o afirmaţie numai bună de pus lângă cea despre Hitler.

După patru ore de Nymphomaniac, m-am simţit tras pe sfoară. Nu că lui von Trier i-ar păsa: gluma elaborată pe care a făcut-o i-a ieşit fix aşa cum şi-a dorit. E pe buzele tuturor.

***

Nymphomaniac – Vol. II  rulează din 7 februarie în cinematografele din România, distribuit de Independenţa Film.