Ultimele pariuri la TIFF: „Potopul” şi „O viaţă însemnată”, printre favorite

3
323
Imagine din "Potopul"
Imagine din "Potopul"

După reacţia jurnaliştilor şi a publicului, trofeul Transilvania ar putea ajunge, în această seară, în mâinile unui cineast israelian, Guy Nattiv. Filmul său, Potopul/ Mabul, e o dramă despre maturizarea forţată a unui băiat de 13 ani care, în ajunul zilei de Bar Mitzvah, îşi revede pentru prima dată după aproape zece ani fratele autist. Yoav Rotman – extraordinar în rolul principal.

Şanse la un premiu are şi Vulcanul/ Eldfall, de Rúnar Rúnarsson, drama unui bărbat (Theódór Júlíusson) în viaţa căruia erupe tot ce a clocotit în interior până atunci. E pensionat şi se trezeşte peste noapte fără nimic de făcut, îşi dă seama că nu are prieteni, că proprii săi copii îl privesc ca pe un om egoist şi nerecunoscător, care şi-a chinuit soţia, şi că singurul obiect care-i aparţinea cu adevărat, o barcă veche moştenită de la tatăl său, nu mai face faţă mării (superbă scena în care Hannes stă în barcă, în grădină, şi priveşte în zare ca şi cum ar naviga). Când începe să o recâştige pe soţia sa, ea are un atac cerebral. Minuţios realizat, cu cadre fixe şi o coloană sonoră discretă, filmul (puţin cam lungit spre final) e o poveste de dragoste şi un portret înduioşător al unui om singur.

O viaţă însemnată / La vida util se anunţă şi el un candidat la premii. Regizorul Federico Veiroj, fost angajat al Cinematecii uruguayene, face un film tandru despre oameni prăfuiţi, care se strecoară delicat prin lumea asta şi de care îţi aminteşti ca de filmele vechi din copilărie. Personajul e un angajat al Cinematecii care s-a ocupat toată viaţa de sala de cinema, de probleme administrative, de promovare (o înregistrare a unei emisiuni radio despre programul sălii e delicios de ironică: invitatul vorbeşte despre nimic vreo 5 minute). Însă cei care îi trec pragul sunt din ce în ce mai puţini, sala cere acte de caritate şi Cinemateca se închide. În clipa aceea, Jorge trebuie să înceapă să-şi trăiască viaţa. Şi felul cum o face e emoţionant. Alb-negru, multe cadre fixe şi câteva scene cu iz suprarealist memorabile.

Oxygen vă va face să plângeţi. Subiectul are toate premizele, dar mai e şi felul delicat şi optimist al lui Hans Van Nuffel de a vorbi despre moarte. Doi fraţi suferă de aceeaşi boală ereditară ce le distruge lent plămânii – fibroză chistică. De obicei, pacienţii nu supravieţuiesc mai mult de 30 de ani şi îşi petrec jumătate din timp în spital, un fel de a doua casă unde cunosc toate ungherele, asistentele, paznicii, reţetele, instrumentarele, iar ceilalţi bolnavi se numesc „vecini”. Tom (Stef Aerts, excelent în rol – ar merita un premiu de interpretare) e chinuit de ideea că îşi iroseşte viaţa, atâta câtă e, în timp ce fratele său, Lucas (Maarten Mertens), s-a resemnat şi aşteaptă transplantul. În spital, Tom se împrieteneşte cu Xavier, care se agaţă de iluzia că poate duce o viaţă normală, şi se îndrăgosteşte de o fată internată în camera de izolare. Dialogurile sunt excelente – e foartă multe autoironie, ca o formă de terapie, iar glumele despre moarte sunt foarte amuzante şi foarte triste în acelaşi timp. La finalul proiecţiei, am aflat de la actorul Maarten Mertens că filmul e semi-autobiografic şi că regizorul Hans Van Nuffel suferă de fibroză chistică, iar lucrul pe platou a fost o experienţă extrem de emoţionantă.

Aţi văzut multe filme ca Sin retorno/ Fără cale de întors, cu oameni care-şi încrucişează vieţile fără să ştie. Are un plot bun, are ritm, are tensiune, dar prea puţină personalitate. Într-o noapte, doi şoferi merg în aceeaşi direcţie, în timp ce un biciclist care vine din partea opusă se opreşte pe marginea unei şosele aflată, pe jumătate, în reparaţie şi nesemnalizată. Primul şofer loveşte bicicleta, se ceartă cu proprietarul şi pleacă. Al doilea, însă, un adolescent care vine de la o petrecere împreună cu prietenul său, îl omoară. Decid să ascundă fapta şi să declare maşina furată, dar o minciună antrenează după ea o tonă de alte minciuni, joc în care intră şi părinţii lui şi care sfârşeşte prin a afecta vieţile tuturor. Nimic cu adevărat special la acest film, doar că e bine ţinut în frâu de un debutant care ştie să spună bine poveşti, Miguel Cohan, dar care nu şi-a găsit încă identitatea.

Principii de viaţă e un alt film căruia îi lipseşte personalitatea. Nu l-ai recunoaşte pe Constantin Popescu de la un film la altul (Portretul luptătorului la tinereţe e în cu totul alt registru) şi nici nu l-ai remarca în această peliculă, în schimb recunoşti dialogurile lui Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu. Vlad Ivanov se descurcă foarte bine (ca de obicei) în rolul unui bărbat care crede viaţa îi e sub control, dar constată, la finalul unei zile în care acumulează nervi şi frustrări, că n-a fost niciodată aşa: fiul adolescent îl sfidează, soţia tânără şi copilul ei par o entitate străină de el şi nici măcar pe muncitorii care-i construiesc casa nu-i poate ţine sub ochi. Toate aceste acumulări explodează aproape de final într-un climax bun, dar nu suficient încât să-i dea filmului greutatea, tensiunea sau măcar emoţia necesară.

Un premiu ar merita şi regizoarea Zeina Doura, despre care scriam zilele trecute, cu Imperialiştii încă n-au murit! / Imperialists are Still Alive!, o comedie tandră despre un New York pe care nu îl veţi recunoaşte (în nici un caz din Sex and the City), unul al imigranţilor, în special arabi, care trăiesc de la depărtare dramele de acasă (e o scenă foarte emoţionantă în care mai mulţi bărbaţi se adună în jurul unui radio şi ascultă ştirile despre invazia Beirutului de către Israel).

Doura are o ironie fină şi cumva afectuoasă când vine vorba de lumea fiţelor din galerii, de arta contemporană (Asya, personajul principal, se prezintă „artist conceptual” – „Adică, te tăvăleşti goală prin vopsea?”, o întreabă viitorul iubit mexican), de lumea modei. În tot filmul, asupra personajelor planează o suspiciune difuză – filmele hollywoodiene ne-au învăţat că cei care par mai inocenţi sunt de obicei nişte spioni bine antrenaţi – după ce fostul iubit al Asyei (Élodie Bouchez) dispare fără explicaţii. E la Ibiza, cu fete în piscină, a fugit de nunta lui, a fost răpit de CIA, care îl torturează acum într-o închisoare secretă? Când eşti arabo-musulman în Occident, după 11 septembrie 2011, ultima ipoteză poate părea cea mai plauzibilă. Frumuseţea filmului (şi inteligenţa regizoarei) este că nu judecă, nu dă verdicte şi nu pledează pentru cauze.

Premiile vor fi anunţate în această seară, la Teatrul Naţional din Cluj, de la 20.30.

 

 

 

 

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here