Jurnal de cinefil la TIFF (4) – Top 10 filme

0
365
Chapiteau Show
Chapiteau Show

Autor: Filip Standavid

S-a mai terminat unul. Cu exact aceleaşi simptome: minte înceată, oboseală cronică, ţîfnă (cît să mai aştepţi după barmanul ăla?!?) permanentă. Ştiţi palmaresul, nu insist. Regret că n-am apucat să văd Porfirio şi Donoma, m-am bucurat de Kubrick de parcă era prima dată cînd îi vedem filmele – Barry Lyndon pe ecran mare te nenoroceşte – , mai am de văzut două filme. Cele zece care mi-au pus capac la TIFF anul ăsta sunt următoarele:

10. Fraţii (Mika Kaurismäki), pentru că îi reciteşte în cheie personală pe Karamaovi fără să-ţi dea cu cartea în cap. Ca mai toate filmele lui, şi ăsta e de o înşelătoare simplitate: cum o împacheta tone de sentiment în cele mai banale gesturi numai el (şi Aki) ştiu;

9. 900 de zile (Jessica Gorter), documentarul despre asediul Leningradului despre care am mai scris aici. Noduri în gît, şuturi în burtă şi săruturi pe frunte, simultan, într-o sumedenie de cadre;

8. A doua soţie (Umut Dag), pentru felul în care vorbeşte despre asprimile Islamului fără să vireze în polemică sau în parodie, ci pentru că vrea să înţeleagă;

7. Simbolul (Hitoshi Matsumoto), pentru că rîzi prosteşte pînă cînd cazi rău pe gînduri, pentru că nu-i e ruşine de nimic şi pentru că Maco (blog.tiff.ro) nu mă lasă să scriu despre p**e cauciucate de îngeri din film;

6. Acesta nu e un film (Jafar Panahi), pentru că omul e în arest la domiciliu şi pentru că, sub interdicţia de a mai filma ceva timp de 20 de ani, reface pe covorul din sufragerie scene dintr-un scenariu condamnat. Şi pentru că repetă, mantră disperată, „aparatul de filmat trebuie să rămînă deschis”;

5. Inni (Vincent Morisset), pentru că muzica uneia dintre cele mai importante trupe ale începutului de mileniu – Sigur Rós – merita minunăţia asta;

4. Gloria tîrfelor (Michael Glawogger), alt documentar. Pentru copila puberă silită să se prostitueze care priveşte fix în cameră, cu toată demnitatea din lume, şi care spune că nu mai are cum să plîngă – a plîns cît pentru două vieţi. Şi pentru cea mai zdravănă coloană sonoră din această ediţie a festivalului: purtam un tricou cu Tricky la proiecţie şi primul cîntec din film al lui Tricky a fost. Vorba ceea, in TIFF only;

3. Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan Piţa), pentru că este o tragedie că îl ştie atît de puţină lume, pentru că este o ruşine că nu e de găsit pe DVD, pentru că îţi sfredeleşte creierii şi pentru că ceea ce face directorul de imagine Iosif Demian e, la 40 de ani după, parcă mai proaspăt decît atunci;

2. Întîrzierea (Rodrigo Plá), pentru bucuria pe care ţi-o provoacă un regizor care confirmă. Toate lucrurile bune din precedentul La Zona sunt aici esenţializate, naraţiunea e condusă fără greş – nici un cadru nu se risipeşte -, iar privirea femeii din rolul principal te urmăreşte la multe zile după proiecţie;

1. Chapiteau Show (Serghei Loban), pentru că orice v-aş spune despre el nu va putea în veci pururi să sugereze bucuria pe care o încerci văzîndu-l. Şi pentru că, după ani de certuri intense, nimeni nu se îndoieşte care a fost acum filmul ediţiei.

 blog.tiff.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here