Unul dintre filmele care a divizat cel mai tare publicul la TIFF-ul de anul acesta, unii considerându-l vizionar, alţii pretenţios (în accepţia peiorativă a cuvântului), Ultima oară când am văzut Macao e un jurnal de călătorie printr-un oraş intoxicant, periculos şi dual, îmbrăcat în pretext de murder mistery noir à la Dashiel Hammett, cu personaje-stereotip, colorat descrise de voice over-ul ghidului, dar niciodată arătate: transsexualul Candy, interlopa Madam Lobo, secta Zodiacului. Crimele şi fărădelegile sunt reprezentate doar sonor; motivul occidentalului aflat în vizită într-un loc exotic pentru a-şi ajuta un prieten e doar o poartă de intrare într-o lume misterioasă.
Experimentul post-modern al regizorilor João Pedro Rodrigues şi João Rui Guerra da Mata, vădit inspirat de eseurile cinematografice ale lui Godard (îndeosebi cele de dată recentă) şi de imaginile-viziuni ale sfârşitului lumii, cărora vocea din off le dă noi înţelesuri – filmate de Werner Herzog pentru Lessons of Darkness sau The Wild Blue Yonder – , nu reuşeşte să depăşească statutul de curiozitate, în special datorită unei preţiozităţi deranjante, involuntar ilare: „nothing seemed to make sense”, spune la un moment dat naratorul.
Oraşul retrocedat Chinei după patru sute de ani de ocupaţie portugheză e de-a dreptul fascinant, cu ceţurile, cazinourile şi contrastele sale, aşa că nu ar fi avut neapărat nevoie de un astfel de artificiu alienant şi până la urmă plictisitor – în afară de un anumit sector de public, care va aprecia orice pretenţie de originalitate drept artă.
Datu’ cu lebăda
Că tot vorbirăm de jurnale de călătorie şi de Werner Herzog, sunt unul dintre cei zece oameni care au văzut Swandown/Datu’cu lebăda la TIFF, în aer liber, şi pe cinci dintre ei îi cunosc. Toţi cei care erau ocupaţi tremurând la alte proiecţii vor trebui să mă creadă pe cuvânt când spun că e demenţă curată.
Regizorul Andrew Kötting, împreună cu copilotul său, scriitorul Iain Sinclair, pedalează la o hidrobicicletă în formă de lebădă (cu gât şi cioc cu tot, ca cele din Parcul Central din Cluj) de la Hastings la Londra. O odisee de patru săptămâni în timpul căreia întâlnesc oameni cu care intră cu uşurinţă în vorbă, prin virtutea mijlocului de transport, filozofează liber pe teme din cele mai diverse (Jocurile Olimpice!) şi invită prieteni să li se alăture pe porţiuni de drum. Dacă v-aţi dorit vreodată să îl vedeţi pe legendarul/etern revoltatul Alan More dând la lebădă, asta e singura voastră şansă.
Forma liberă devine obositoare după prima oră, nefiind de ajutor nici natura din ce în ce mai abstract-criptică a tribulaţiilor şi acţiunilor celor doi protagonişti (vezi urcatul în copac cu lebăda miniaturală), dar documentarul rămâne o mostră de umor suprarealist de calitate care admite că nu are nimic special de zis despre lumea de azi. Bucăţile audio cu vocea lui Herzog, narând chinurile facerii lui Fitzcarraldo în documentarul Burden of Dreams, suprapusă peste imagini cu lebăda trasă pe uscat, sunt antologice.
