„Jurassic World” – Când blockbusterele se autoconsumă

3
1623

jurassic-world

Acum 22 de ani, în 1993, Isla Nublar duduia de tropăielile feluritelor specii de dinozauri și răsuna de răgete și urlete în timp ce Laura Dern, Jeff Goldblum si Sam Neill, alături de o gașcă de alte personaje mai mult sau mai puțin importante, se fereau la orice cotitură de pericolele pe care reptilele clonate le livrau într-unul din cele mai sincer-adorabile și tensionate (oricât de oximoron ar suna) blockbustere din istoria cinematografiei. În mod cert, Jurassic Park nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare, căci a redefinit și reîmprospătat blockbusterul, asta după ce Spielberg, în 1975, practic a inventat genul cu Jaws.

La patru ani distanță de original, a sosit și un sequel, The Lost World: Jurassic Park (cu Jeff Goldblum și Julianne Moore, de data asta), care, pe cât de rizibil și confuz din punctul de vedere al intențiilor este (căci, nu-i așa, la final se transformă într-un simulacru de Godzilla), tot reușește să nu ofenseze foarte mult și să fie destul de distractiv. Apoi, la încă patru ani distanță, Joe Johnston a preluat frâiele de la Steven Spielberg și i-a aruncat pe Sam Neill, William H. Macy și Téa Leoni pe Isla Sorna într-un B-movie extrem de onest (Jurassic Park III), cu niște momente vizuale inspirate și cu un scenariu care, deși scârțâia destul de mult și nu aducea chiar foarte multe lucruri noi, a reușit să devină preferatul meu dintre toate cele trei.

În 2015, Isla Nublar și parcul revin cu ceea ce am perceput inițial ca fiind atuuri, în acest Jurassic World: Chris Pratt (charismatic și adorabil în Parks and Recreation și în, evident, Guardians of the Galaxy), Vincent D’Onofrio și regizorul Colin Trevorrow, al cărui Safety Not Guaranteed l-am iubit, deși e un film inegal și cu destul de multe probleme. Din păcate, aceste atuuri, în realitate, ori sunt vag sesizabile în cazul lui Colin Trevorrow (vezi momentele cu Jake Johnson, în rolul lui Lowery), ori devin niște semnale de alarmă și fac filmul nu să șchiopăteze ci să se prăbușească (vezi Christ Pratt sau Vincent D’Onofrio). Altă situație dificilă se naște din faptul că filmul alege să ignore cele două continuări, mișcare pe care au mai făcut-o și alte francize, cea mai la îndemână ca exemplu fiind seria Halloween și ruta aleasă în 1998 cu Halloween H20: 20 Years Later, când s-a luat decizia de a ignora părțile 4, 5 și 6. Diferența e că a șaptea parte a francizei începute de John Carpenter era un sequel solid și chiar bun pe alocuri (ignorăm elegant ce a venit după), iar Jurassic World nu poate să ajungă nici la nivelul momentelor proaste din cele două părți anterioare pe care, din nou, alege să le ignore.

Parte din ceea ce făcea originalul Jurassic Park iconic era atât conexiunea emoțională pe care spectatorul o forma cu personajele cât și felul în care acestea erau tratate, fie ele feminine, masculine sau de vârstă fragedă. Jeff Goldblum cu al său excentric Dr. Ian Malcolm, Laura Dern cu a sa Dr. Ellie Sattler sau Dr. Alan Grant (Sam Neill) erau hașurați de așa manieră încât erau niște personaje palpabile care, chiar și atunci când mai scăpau câte un clișeu pe gură, tot aveau substanță, erau realmente interesante și, ce-i cel mai important, râdeai cu și de ei, te ascundeai, trăiai groaza lor și  te făceau să-ți pese sincer de ei.

Jurassic World, pe de altă parte, îți aruncă în față personaje inepte, cartonate și ofensatoare pentru ambele sexe, iar principalii vinovați sunt cele două personaje importante ale filmului. Chris Pratt, în rolul lui Owen, marele și tarele îmblânzitor de velociraptori, este un personaj incredibil de misogin, execrabil scris, cu glumițe la care ar reacționa doar tinereii ce se zbat cu pubertatea (chestie care se și întâmplă căci cei doi frați înfipți cu forța în film îl consideră marele lor erou). Pratt pare că-și joacă una din identitățile-parodie din Parks and Recreation, și anume agentul F.B.I. Burt Macklin, filtrat prin toate momentele în care Steve McQueen se încruntă-n cameră în filmele sale. La polul opus atitudinii alfa, personajul lui Bryce Dallas Howard, Claire, corporatistă par excellence, sprințară-n tocuri prin junglă, plânge, miorlăie, gâfâie și suspină întruna după machismul lui Owen, având grijă să cadă în poziții de Fay Wray (fustiță ruptă, un picioruș se ivește prin crăpătura fustiței, poziție foarte à la anii ’30).

Avem, deci, două din cele mai oribile tipuri de personaje: masculul alfa care, atenție, se și declară fără pic de ironie ca fiind mascul alfa și femeia în pericol, care doar mișcă în peisaj atunci când i se dă voie și căreia i se permite un singur moment de derapaj din grila de personaj, moment în care îl salvează pe personajul alfa. Același lucru se întâmplă pentru toate personajele feminine din film: plâng în hohote neîncetat sau sunt personaje create doar în scopul de a fi mâncate de vreun dinozaur hrăpăreț.

Lor li se alătură copiii ce trebuie să apară pentru a oferi o dimensiune prietenoasă pentru publicul mai mic ca vârstă și care sunt vârâți cu forța într-un film care ar fi fost ceva mai bun fără ei. Spun asta deoarece cei doi sunt jucați fără niciun fler și, pe deasupra, mai au parte și de un plot secundar legat de familie care nu aduce absolut nimic util, doar mai multe clișee aruncate peste alte clișee: divorț, mătușa care nu se ocupă de ei căci e consumată de muncă, fratele cel mare care devine protectorul fratelui cel mic și tot felul de chichițe rupte din mult prea multe alte filme. Rupte din alte filme sunt și celelalte linii narative: corporația care nu vrea să închidă parcul atunci când dinozaurul cel periculos scapă din imensa-i fortăreață, dinozaurul creat în laborator de Dr. Henry Wu, prezent și-n originalul film (dinozaur numit Indominus Rex și care este construit în așa manieră încât să fie, evident, prădătorul suprem), forțele armate care vor să folosească dinozaurii pe post de arme, creaturile care ajung să simtă ceva pentru personajul principal și clișeele narative pot continua.

Dificil pentru film nu e faptul că e plin de clișee și că, în mare, reciclează plot-uri și secvențe din Alien sau Birds sau chiar Deep Blue Sea și Carnosaur plus, așa cum am menționat, din multe alte filme, dificil e faptul că le amalgamează cu inepție și reușește să-și plictisească spectatorul care, sper, așteaptă mai mult creier și clișee folosite mai inteligent de la un blockbuster modern. Asta mai ales în condițiile în care câteva dintre recentele blockbustere au fost bune ori excelente din punct de vedere calitativ (vezi Avengers: Age Of Ultron și impecabilul Mad Max: Fury Road), atât ca scenariu sau personaje cât și ca efecte speciale (căci CGI-ul din Jurassic World este destul de prost, iar a treia dimensiune nu aduce nimic nou).

Jurassic World e o dezamăgire ce trebuie neapărat văzută pentru a fi crezută. E un blockbuster eșuat, o epavă a unei francize ce, chiar și cu momentele sale joase, însemna ceva, cândva. E un film ce se autoconsumă permanent în intențiile sale de a-și păstra publicul entertained cu dinozauri gigantici și, mai mult de atât, e un film ce-și tratează publicul ca fiind unul lipsit de cea mai mică fărâmă de inteligență și bun simț.

3 COMENTARII

  1. A fost distractiv sa citesc reviewul, pare scris de cineva care a avut asteptari de la film.
    Mie nu mi s-a parut neaparat rau, singurele vini adevarate ale lui Jurassic World fiind scenariul slab si extrem de previzibil, personajele arhetipale, standardele vechi ale cinematografiei care par sa ghideze mana lui Trevorrow si lipsa totala de chimie intre cele doua staruri.
    Per total, as zice ca e relativ acceptabil, daca mergi sa-l vezi de distractie, cu copiii, cu prietenii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here