CRONICĂ. “Girl”

The Belgian Girl

0
1708

În mijlocul unui discurs mondial din ce în ce mai febril despre teme precum minorităţile sexuale şi identitatea sexuală, anul trecut, la Cannes, au avut premiera două filme despre care cred că au şanse să rămână nişte referinţe în privinţa reprezentării acestora. Este vorba despre Girl (al belgianului Lukas Dhont) şi Border / Gräns (al suedezului de origine iraniană Ali Abbassi), ambele distribuite anul acesta de Voodoo Films, într-un efort nebunesc (dar binevenit) de popularizare a unor succese festivaliere de la Cannes, care în mod normal ar fi fost ocolite în România.

Primul care va intra în sălile de cinema este Girl/Balerina, lungmetrajul de debut al lui Dhont, pentru care a luat Caméra d’Or. Filmul său urmăreşte eforturile adolescentei Lara (debutantul Victor Polster) pe parcursul câtorva luni premergătoare unei operaţii de schimbare de sex, timp în care face tratament cu estrogen, încearcă să se alinieze, prin antrenament asiduu, cu celelalte balerine de la şcoala de performanţă la care a fost acceptată (cu anumite reţineri) şi suferă acut de disforie de gen (nemulţumire, respingere faţă de corpul său, cu trăsături încă masculine).

Accentuarea, de către Dhont, a agoniei fizice prin care trece Lara duce filmul la graniţa body horror-ului: dansul în vârful degetelor îi provoacă protagonistei sale sângerări şi bătături (ce aduc întrucâtva cu rănile lui Portman din Black Swan); respingându-şi din ce în ce mai tare propriul corp, ajunge să-şi maltrateze penisul, acoperindu-l cu bandă adezivă (împotriva protestelor doctorului său din perioada de tranziţie). Lara are parte de susţinere necondiţionată din partea tatălui iubitor (Arieh Worthalter), a echipei de medici şi a profesorilor de la şcoala de balet, care îi permit să folosească vestiarele fetelor (deşi Lara ar prefera în continuare să folosească toaleta pentru persoane cu handicap – un detaliu, poate, revelator pentru felul în care se priveşte tânăra).

În pofida tuturor acestor forţe benigne din viaţa sa, starea mentală a Larei devine din ce în ce mai fragilă, ceea ce mai mult o îndepărtează de operaţia râvnită. E adevărat că există micro-agresiuni comise la adresa ei (cel mai important, la o petrecere între fete, câteva colege de dans o presează să îşi arate penisul), însă gravitatea este una moderată (în niciun caz nu vorbim despre purulenţa vindicativă din, să zicem, Una mujer fantástica). Aşadar, ce e cu Lara? Filmul încurajează, probabil involuntar, ipoteza spectatorilor cisgen (în jargonul militantismului LGBTQ, persoanele care îşi acceptă sexul cu care s-au născut) că “ceva, totuşi, e în neregulă cu fata asta”. Totul culminează cu un act de automutilare sexuală care a aprins o indignare profundă în rândul criticilor transgen.

Acuzaţiile, deşi cuprind şi distribuţia “necorespunzătoare” (un actor cisgen, primind indicaţii de la un regizor tot cisgen), se focusează mai mult pe fixaţia lu Dhont asupra părţii genitale ale Larei şi pe înţelegerea obtuză a disforiei de gen (cu rezultatele ei groteşti). Parafrazând aşa zisul male gaze al criticului de film Laura Mulvey (reprezentarea femeilor în filme de către bărbaţi ca obiecte ale propriului libido) ca cis gaze, criticul transgen Cathy Brennan scrie, pentru BFI, că Girl provoacă spectatorii să o privească pe Lara în acelaşi fel în care este privită ea însăşi ca persoană transgen (“zâmbindu-mi în faţă în timp ce se întreabă ce se ascunde între picioarele mele”). Iar scena mutilării este văzută de către Oliver Whitney de la The Hollywood Reporter ca nejustificată, căutând să provoace dezgustul audienţei. Concluzia clară din partea criticii angajate politic este că filmul nu trebuie sub nicio formă să fie luat ca reprezentativ pentru persoanele transgen.

În regulă, să ne oprim o secundă. Acest tip de critică este unul tendenţios – nu face altceva decât să înscrie filmul lui Dhont într-un discurs politic corect despre transsexualitate, ceea ce scapă din vedere particularităţile poveştii. Pe de o parte, asemenea critici sunt de înţeles – orice reprezentare a unui subiect social delicat trebuie să fie făcută cu responsabilitate, indiferent ce licenţe artistice îşi iau realizatorii, iar Girl cu siguranţă nu reflectă perioada de tranziţie către sexul opus ca pe ceva paşnic, salvator, benefic. În cel mai bun caz, se poate spune că reflectă chinul respingerii propriului corp, iar în cel mai rău, se expune acuzaţiilor că ar fi o senzaţionalizare găunoasă a întregului proces.

Pe de altă parte, însă, dacă există o “fascinaţie morbidă” din partea spectatorilor cis legată de organele sexuale ale persoanelor trans, atunci nu ar fi mai sănătos, chiar şi pentru un discurs al includerii şi toleranţei, ca aceasta să fie adresată, şi nu evitată? (În orice caz, “fixaţia” identificată, de vocile ostile filmului, faţă de sexul Larei, mi se pare pur şi simplu o exagerare – reţin, din film, doar vreo două cadre axate pe asta, surprinzându-i părţile intime separat de faţă, în conformitate cu legislaţia referitoare la actorii minori.) Nu este o mişcare firească pentru un film tematic, dacă nu să intre ocazional în răspăr cu o reprezentare”corectă” a transsexualităţii, atunci măcar să “lase puţin loc” spectatorilor să-şi desfăşoare propriile prejudecăţi? Cu siguranţă o voce mai rezonabilă ar pune căderea psihică a Larei pe seama ambiţiilor sale irealizabile: grăbirea perioadei de tranziţiei în paralel cu un antrenament absolut epuizant, descoperirea propriei sexualităţi, pe fundalul inexplicabilelor anxietăţi adolescentine.

Şi asta oricum ar distrage atenţia de la mişcarea curajoasă şi esenţială a finalului, în care Lara se automutilează. Descrisă de Dhont (şi de fata transgen ce a inspirat filmul) ca o metaforă despre gândurile sinucigaşe cu care adesea se confruntă persoanele trans, cel mai important e că secvenţa forţează spectatorul să îşi definească foarte clar poziţia faţă de acest subiect: cu cât mai mare e angoasa faţă de castrare (ce altceva decât o castrare este, în cele din urmă, operaţia de schimbare a sexului?), cu atât mai acută prejudecata (de aşteptat mai ales din partea spectatorilor de sex masculin).

Sugestiv şi îndrăzneţ, Girl este mai capabil decât, să zicem, The Danish Girl, să provoace discuţii serioase faţă de subiectul identităţii sexuale, în măsura în care nu lucrează cu o agendă politică suficient de clară în spate. Border, care va fi lansat la noi in iunie, riscă și el să încalce anumite tabuuri despre (inter)sexualitate (despre care voi scrie mai pe larg la momentul potrivit). Asemenea filme, care zgândăre şi provoacă, cred că sunt cele ce vor produce schimbări de paradigmă în viitor, deşi când se vor produce acestea nu putem afla decât aşteptând.

Girl/Balerina intră în cinematografe din 15 februarie, distribuit de Voodoo Films.

Trailer

https://www.youtube.com/watch?v=Kdzu26tnUTc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here