Ce face über-geek-ul Guillermo del Toro (Hellboy, Pan’s Labyrinth) cu 180 de milioane de dolari? Exact ce ar face şi un puşti de 9 ani, dacă ar găsi nişte bani pe stradă – îşi cumpără roboţi şi monştri şi se joacă cu ei. Sigur că Michael Bay şi Roland Emmerich ar face acelaşi lucru, dar există câteva mici diferenţe. Spre deosebire de ei, Guillermo are mai multă imaginaţie decât o echipă de copywriteri şi un fler al compoziţiei vizuale ce rivalizează cu cel al băieţilor mari ca Spielberg.
După doi ani petrecuţi cu pre-producţia Hobbit-ului, cel mai entuziast om din lume (ziceţi că nu-i aşa!) s-a săturat să aştepte să-şi rezolve MGM-ul problemele financiare şi a renunţat să-l regizeze, reorientându-se către altceva apropiat sensibilităţilor lui – un omagiu adus anime-urilor şi godzillelor japoneze la care se uita în copilărie. Rezultatul, Pacific Rim, creature-feature cu panaş, intră şi face zob proiectoarele în trei dimensiuni din 12 iulie.
Un prolog de 5 minute îţi explică tot ce e nevoie să ştii. Ai două tabere – monştrii transdimensionali (Kaiju) şi oamenii care-şi construiesc roboţi înalţi de 50 de etaje (Jaegeri) care să se bată cu ei. Confruntările din ce în ce mai dese (monştrii ies dintr-o falie de pe fundul Pacificului) aduc umanitatea în pragul colapsului, aşa că măsuri drastice se impun.
Acestea vin din partea unei echipe multinaţionale condusă de războinicul cu nume pitoresc Stacker Pentecost (Idris Elba, mai impunător decât IMAX-ul), care are misiunea să detoneze o bombă îndeajuns de puternică încât să le taie creaturilor accesul la distrugere.
Principalele surse de semne de exclamare sunt cele trei înfruntări epice între roboţi de diferite provenienţe (chinez, rus, american, australian etc.) şi kaiju diferiţi unul de celălalt, din ce în ce mai evoluaţi. Rezultatul e un fel de Godzilla vs. Optimus Prime vs. King Kong vs. T-Rex, totul ridicat la puterea a zecea, înecat în apă şi lumini de neon.
Deşi lucrează la o scară mai mare decât a făcut-o până acum (trebuie să îl vedeţi pe cel mai înalt ecran din ţară ca să înţelegeţi), del Toro ştie să îşi facă filmul al lui. Asta se vede cel mai bine în sub-ploturi – căutarea unui creier viabil de kaiju de către un savant neconvenţional (Charlie Day) -, în scenografia exuberantă a pieţelor din Hong Kong circa 2020, în personaje pitoreşti – Ron Perlman le fură tuturor filmul, în rolul unui traficant de kaiju goodies, o afacere profitabilă pe piaţa neagră – şi în felul în care regizorul împleteşte mituri vechi (e musai ca ceea ce e rusesc să fie greu, vechi şi brutal) şi noi (analogul bate digitalul).
N-ai zice că se poate, dar Pacific Rim funcţionează OK pe mai multe nivele de receptare, cam ca un film Pixar din vremurile bune. Copiii, pe care spectacolul de pe ecran îi va da pe spate, primesc la pachet câteva lecţii legate de problemele pe care le poate cauza poluarea şi beneficiile camaraderiei. Pentru adulţi există relaţia dintre protagoniştii Raleigh (Charlie Hunnam) şi Mako (Rinko Kikuchi) şi conceptul de „drift compatible”, metaforă simpatică şi prilej de discuţie despre ce înseamnă cu adevărat să îl cunoşti pe celălalt.
Acuzaţiile care i se vor aduce lui Guillermo del Toro, de superficialitate şi de intrare cu ambele picioare în mainstream sunt nefondate – mai uitaţi-vă odată la posterul filmului şi spuneţi ce vedeţi. De departe cel mai spectaculos film IMAX 3D de până acum, Pacific Rim nu se vizionează nicăieri altundeva decât la cinema şi se apreciază drept ceea ce este – un divertisment onest şi inventiv, făcut cu multă pasiune.
Filmul rulează din 12 iulie în cinematografele din România.
