Cei opt odioși. Și cu Tarantino, nouă

1
487

Tim-Roth-Kurt-Russel-og-Jennifer-Jason-Leigh-i-The-Hateful-Eight

Povestea celui de-al optulea film al lui Quentin Tarantino, căruia îi mai trebuie o singură peliculă pentru a se autoproclama regizor de westernuri, încape fără probleme într-o formulă de anecdotă: doi vânători de recompense, un călău, un șerif, un general în rezervă, un hangiu mexican, o răufăcătoare și un tip care-și scrie memoriile sunt blocați de viscol într-o prăvălie. Din toți va curge sânge după 167 de minute.

The Hateful Eight/Cei opt odioși e, în multe privințe, o propunere mai radicală decât precedentul film al cineastului, Django Unchained, care avusese încasări de blockbuster și un erou de factură romantică la centru. Un whodunnit ultra-violent (chiar și după standardele sale) și nihilist, filmat în proporție de 70% într-o singură cameră, cu premiză de The Thing (citat ca referință, alt film în care o furtună de zăpadă ține laolaltă oameni care nu sunt ceea ce par, pe muzica lui Ennio Moriccone) și execuție de Reservoir Dogs, The Hateful Eight e, de departe, cel mai autoreferențial film al regizorului, de la țigările Red Apple (sau Manzana Roja), la împușcăturile în stomac.

S-a vorbit mult despre decizia lui Tarantino de a filma integral pe peliculă ultra lată de 70 de mm (în Ultra Panavision 70, nemaifolosit, exclusiv, de 50 de ani), în cruciada sa de câțiva oameni (alături de Nolan și Scorsese) să țină în viață fabricile Kodak. Nu știu dacă e un moft sau nu (Harvey Weinstein îi face oricum toate poftele regizorului său de curte), dar trăsura care traversează câmpul înzăpezit și pădurile nesfârșite de mesteceni din Wyoming nu trebuie văzute în altă parte decât în sala de cinema. Directorul de imagine Robert Richardson, colaborator frecvent al lui Oliver Stone și Martin Scorsese, apucă să scoată niște cadre impresionante (vezi Christ-ul de lemn de la marginea drumului) înainte ca scenariul lui Tarantino să îl bage în prăvălia lui Minnie.

Din distribuția eclectică dar înțesată de colaboratori, cele mai suculente roluri le au Samuel L. Jackson – de neîntrecut în cadența dialogului tarantinesc, pentru prima dată principal, Jennifer Jason Leigh și Walton Goggins, actor de compoziție care rupe pe oriunde apare. Cea mai plăcută reîntâlnire e însă cu Michael Madsen, a cărui carieră ia mereu o gură de oxigen când colaborează  cu regizorul care i-a lansat cariera. Tim Roth și Demian Bichir sunt distractivi dar voit cabotini, iar Bruce Dern, cu ochii săi albaștri, e un monument al naturii. Suficiente motive să vrei să stai în aceeași cameră cu cele mai mari scursuri ale Pământului și să le aștepți nerăbdător sfârșitul.

Îmbrățișând obișnuitele acuzații de imoralitate și exces (condamnata folosire fără discernământ a cuvântului nigger, violența împotriva femeilor), Tarantino face, de data aceasta, un film lipsit de orice compas moral sau personaj-martor pentru spectator. De-aici impresia că de data asta e „prea mult” și că a sărit proverbialul cal direct în băltoaca cu sânge. Fanii săi vor aprecia că și-a păstrat spiritul ludic și capacitatea de a trage spectatorul după el în mintea sa fără fund, ceilalți (sau cei care nu văd filmul în condiții măcar apropiate de cele dorite de regizor) vor da din umeri.

The Hateful Eight e departe de a fi un clasic (cel puțin nu unul instantaneu)  și mai greu de digerat decât ce ne-a dat Tarantino de la Jackie Brown încoace. Dar dacă aveți curajul să deschideți ușa bătută în cuie a prăvăliei lui Minnie, înăuntru vă așteaptă destule delicatese.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here