„Star Trek Into Darkness” – la pământ

Una dintre principalele motivaţii pe care le veţi auzi, în interviuri de promovare, pentru existenţa unui reimaginări de 200 de milioane de dolari a unui serial cult din anii ‘60, este aceea că realizatorii, fani ai sursei, şi-au dorit cumva să o readucă, de această dată în faţa unui public nou, şi să îi redea „relevanţa”. Cea mai mare provocare? Să mulţumească şi cohortele de fani care au crescut, s-au îmbrăcat şi s-au salutat ca Spock, Kirk şi ceilalţi eroi ai flotei Federaţiei.

O datorie de care influentul J.J Abrams s-a achitat cu brio în 2009, când Star Trek-ul său s-a dovedit o reinterpretare energică, spectaculoasă şi competent jucată, care ştergea cu buretele o întreagă axă temporală (prin intermediul mereu convenabilei călătorii în timp) şi o lua de la capăt cu echipajul original al navei Enterprise. Vraja se rupe însă repede, odată cu inevitabilul sequel.

Oricât ar fi Star Trek Into Darkness/În întuneric de copleşit de atenţie şi de laude din partea blogosferei şi a publicaţiilor de specialitate, don’t believe the hype. Căci spectacolul pe care îl livrează, deşi impecabil pixelat, e bombastic, incoerent şi cu un scenariu de-a dreptul insultător. Iar viziunea lui Abrams, care crede că steadicam-ul e supraevaluat, are nevoie de 3D ca sarmalele de murături.

Kirk (Chris Pine) e căpitan de navă interstelară, cu grave probleme de conduită şi disciplină – mai-mai că ar trage cu torpile în klingonieni ca să se răzbune. Spock (Zachary Quinto) e secundul lui, căruia raţiunea („nevoile celor mulţi primează în faţa celor personale”) nu-i ţine loc de simţul umorului. Inexplicabil, asta nu pare s-o descurajeze pe iubita sa, Uhura (Zoe Zaldana). Când cel mai mare adversar al lor nu e propria ambiţie şi infatuare – un subiect mult mai ofertant -, sarcina pică pe un misterios străin pe nume John Harrison (Benedict Cumberbatch, de altfel un actor formidabil), cu voce gravă şi planuri măreţe.

Aici e prima mare găluşcă a poveştii născocite de Roberto Orci, Alex Kurtzman şi Damon Lindelof (vinovat şi de toate lucrurile ce par/sunt scoase din burtă în Prometheus): antagonistul lor se presupune a fi genial, dar e o contradicţie a naturii cu planuri tulburi şi decizii halucinante. E „unul de-ai lor” (face parte din Federaţie) dar nu auzise nimeni de el cu un an înainte; îl eliberează pe Kirk să moară împreună cu echipajul lui; ce iese din gura lui Cumberbatch e departe de Sherlock, personajul mult mai bine scris al serialului BBC.

O fi încercat Abrams să dreagă impresia trecătoare lăsată de Eric Bana în primul film, însă o combinaţie între Joker şi personajul lui Wesley Snipes din Demolatorul nu e soluţia potrivită. Când nu ştiu ce să facă cu el, inventează o tehnologie nouă care îl teleportează de pe Pământ direct în alt sistem solar. Din păcate, nu îl lasă acolo.

„Relevanţa” îndelung căutată se dovedeşte o călătorie în groapa fără fund a stupidităţii: tehnologia Federaţiei e capabilă să îngheţe un vulcan şi să facă faţă radiaţiilor cosmice, nu şi unei scurgeri radioactive; un personaj moare, ca apoi să fie scos din sac pentru a-i fi indusă coma (!), just in case; cumva şi dintr-un anume motiv, trupurile criogenizate ale echipajului lui Harrison ajung să fie ascunse în nişte torpile (cel mai la îndemână loc posibil!).

Natura explorator-observaţională a misiunilor clasice ale echipajului e dată la o parte ca să facă loc exploziilor, klingonienii sunt reduşi la statutul de brute episodice; în cuvintele unui personaj, avem de-a face cu „o vânătoare de oameni, pur şi simplu”. Exemplele sunt nenumărate.

Când nici măcar prezenţa lui Peter Weller şi Simon Pegg – de care îţi pare rău la un moment dat, aşa cum e teleportat cu tot cu personaj din Ghost Protocol – în filmul tău nu sunt motive consistente de bucurie, n-ai de ce să mai pierzi timpul nimănui. Star Trek coboară în întuneric, se umple de prostie şi face mult zgomot pentru nimic.