CORESPONDENȚĂ DE LA KARLOVY VARY. Sâmbătă seară, la Karlovy Vary, printre premianții celei de-a 49-a ediții s-a aflat și un nume românesc: Teodora Ana Mihai. Waiting for August s-a ales cu titlul de Cel mai bun documentar (cu o durată de peste 60 de minute). Povestea e românească, dar producția e înscrisă din partea Belgiei (Clin d’Oeil Films și A Private View), țara în care trăiește tânăra regizoare. Scrisesem textul de mai jos înainte să aflu de premiu, care n-a făcut decât să-mi confirme ce știam deja: a apărut un nou talent.

***

În prima zi de festival, m-am oprit în fața peretelui plin cu posterele filmelor ce urmau să ruleze în festival. Din tot amalgamul de culori și cuvinte (pe multe dintre ele nici nu le înțelegeam) mi-au rămas ochii lipiți de unul gălbui, cu un chip surprins din semi-profil, un titlu ce m-a dus cu gândul la Beckett – Waiting for August, și un nume: Teodora Ana Mihai. Mi-am scos programul să văd când rulează, m-am dus la casa de bilete, mi-am luat bilet. Atât. Nu am căutat nimic pe Google, Wikipedia și altele. Proiecția era doar pentru cei din industrie, așa că am mers să îl văd cu publicul larg. Cum îmi place mie cel mai mult. În penultima zi a șederii mele la Karlovy Vary.

O colegă germană m-a întrebat: „Ai văzut filmul româncei? E așa de emoționant și pur! Și regizoarea atât de drăguță. Mi-am cerut scuze că a trebuit să plec mai devreme, aveam o întâlnire. Chiar n-am vrut ca un om ca ea să creadă că nu mi-a plăcut filmul”.

Soră și mamă la 15 ani

Am ajuns la Kino Cas (unde se strânge crema cinema-ului cehesc, în timpul festivalului) exact când Teodora Ana Mihai urca pe scenă să introducă scurt filmul. În 5 minute, eram la Bacău (unde n-am mai fost niciodată), într-un apartament de bloc; copii, agitație, joacă, voci, telefoane.„Mama v-a trimis pachet. Da’ nu e așa de mare. Vă mai trimite mama”. Parafrazez, nu e citat exact. Însă vocea femeii mi-a rămas întipărită, la fel și privirile copiilor, timbrul cald al Georgianei. Ea e sora cea mare și la 15 ani are grijă de familia ei: frații și surorile ei mai mici (și un frate mai mare, aflu pe parcurs).

În mai puțin de 20 minute, sunt complet captivată de povestea acestei familii. Încep să număr copiii și nu sunt sigură dacă îmi iese bine; mă emoționez, mă înduioșez, mă întristez cu puștiul cel mic când plânge la telefon. Complet absorbită de povestea personală, subtil redată, a unei familii, realizez târziu că e o frântură dintr-un fenomen despre care am tot auzit și citit în presă, cea a generației copiilor emigranților, lăsați singuri acasă. Și o sumedenie de întrebări mi se nasc în cap. Și le fac să tacă, să mă lase să privesc lumea asta.

Când celui mic îi cade un dinte, îmi aduc aminte cum m-am simțit când mi-a căzut primul dinte; când Georgiana așteaptă rezultatele la examen, îi resimt panica, frică teribilă că gata, sigur am picat, ce o să se întâmple cu mine dacă nu intru unde vreau? Când o privesc vorbind cu mama ei la telefon, mărturisindu-i printre lacrimi și sughițuri că e cea mai proastă de pe pământ, că nu știe ce să se facă, că-i e ciudă, că mai bine nu se ducea la examen, tot ce îmi doresc e să mă strecor prin ecran și s-o țin în brațe, să-i zic că totul o să fie bine, că lucrurile se aranjează ele cumva. Aud vocea mamei încurajând-o. În fața tabelului cu rezultate, când își scoate telefonul să își calculeze media, mi-l scot și eu pe al meu să văd exact cât îi iese.

Deodată, sunt cu ei în bucătărie, la pregătirea ouălor de Paști, și aud ceva de genul: „Și după Crăciun îl arată pe ăla, cum îl cheamă, ăla care a fost împușcat cu soția. Da, măi, că atunci nu era democrație, libertate și trebuia să stai la coadă pentru tot. Da’ ia, de ce nu stai tu la coadă după oțet?” (parafrazez din nou). Timp de o oră și ceva, am trăit alături de copiii ăștia, m-am bucurat de pachețele primite, am suflat în torturi aniversare, am așteptat să se facă odată august, să vină mama acasă. Și m-am întrebat dacă nu au probleme cu vecinii, cu serviciile sociale, oare ce fac acum, oare au văzut filmul? Tot ce știu e că eu vreau să-l mai văd o dată.

Peste o sută de ore de filmare

La Q&A, câteva dintre nelămuriri se limpezesc. Da, e adevărat, în România sunt foarte mulți copii ai căror părinți muncesc în alte țări, se știe de asta. Iar familia asta așa funcționează, cu Georgiana preluând rolul mamei plecate în Italia. Și de ce fratele mare nu face mai nimic? „Poate că e mai bine să îl întrebăm pe el. Cred că e și la o vârstă la care toți am sta cu nasul în calculator, pe internet”, răspunde Teodora cu voce blajină. De tată se vorbește foarte rar, și-a părăsit familia cu 6 ani în urmă și nu mai face parte deloc din viața lor.

Teodorei nu i-am dat mai mult de 22 de ani, hai 24. Aflu apoi că e născută în 1981, că la 7 ani părinții ei au fugit din țară și că abia după un an, cu puțin înainte de decembrie 1989, familia s-a reunit în Belgia, unde trăiește și acum. O perioadă, a locuit departe de ai ei și a resimțit asta puternic. „Am empatizat puternic cu Georgiana, mă preocupă tema aceasta, a copiilor care cresc mai repede, care cresc altfel decât o fac majoritatea”.

O întreb cum a ajuns la familia Halmac. Îmi povestește că a căutat mult, a stat de vorbă cu mai multe familii până i-a întâlnit pe ei, mai întâi pe cei mici, apoi pe Georgiana și pe cei mari. Lămurim și cifra: sunt șapte frați. „Am avut emoții mari când am sunat-o pe mamă să aflu dacă îmi dă consimțământul să-i filmez. Copiii au fost cei care m-au asigurat că mama e așa drăguță, o să vezi, o să fie de acord”.

Filmările au durat cam 9 luni – ea împreună cu echipa, un cameraman și un om de sunet s-au mutat la câteva minute de familie. „Am un noroc fantastic cu editoarea, m-a ajutat enorm”. Cele peste o sută de ore de material au fost minunat legate și închegate, lăsând să curgă fluid o poveste care respiră emoție autentică. Iar cei din film par mereu în elementul lor, nu am simțit o secundă că au habar de camera care-i urmărește. Și eu am uitat de ea.

Seara târziu, mă așez până la urmă la calculator și aflu că filmul a câștigat Marele Premiu la Doc Films la Toronto, în mai, că la Les Visions Reels, în Elveția, directorul artistic de acolo i-a mărturisit Teodorei că selecționerul de la Semaine de la Critique l-a felicitat pentru alegerea filmului.

Teodora e modestă, e caldă și prietenoasă. Pe copii îi revede curând. Când îmi spune asta, zâmbește cu gura până la urechi. „Îmi place să lucrez cu copiii. În școala de film ți se tot spune să nu lucrezi cu ei, că e greu, că e dificil să-i îndrumi.  Dar sunt atât de sinceri, e așa frumos să fii cu ei, să îi urmărești! Plus că povestea asta, tema asta mi-am dorit mereu să o abordez din perspectiva copiilor, versiunea lor n-o prea auzim”.

Eu mai sper doar atât, ca filmul să poată fi văzut pe ecrane și în România și ca Georgiana și cei șase frați și surori, alături de mama lor, să aibă parte de o premieră așa cum merită.