„Passion” – exerciţiul ratat al lui De Palma

0
149

PassionFeat1

Ce poate determina un regizor ca Brian De Palma (Carrie, Scarface, Untouchables) să facă un remake al unui film franţuzesc aproape identic din 2010 (Crime d’amour al lui Alain Corneau)? Nu poate fi vorba despre „aducerea în actualitate” a subiectului. Să fie faptul că a obţinut din nou finanţare europeană şi simte nevoia să lucreze în continuare? Sau că a luat prea literal sintagma „e filmul pe care el însuşi şi-ar fi dorit să îl facă”? Oricare ar fi răspunsul, e cel mai inutil demers ar lui De Palma de până acum, într-o filmografie care conţine şi Blow Out – reimaginare sofisticată a lui Blow Up, bazată pe sunet în loc de fotografie.

Christine (Rachel McAdams), şefa unei agenţii de publicitate de succes, e o femeie care ştie ce vrea şi nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopurile; chiar dacă asta înseamnă să îşi manipuleze angajata, Isabelle (Noomi Rapace), şi să îşi asume rezultatele muncii ei sau să contraatace prin înscenarea unei umilinţe publice. Numai că Isabelle, tânără inteligentă şi plină de resurse, are câteva răspunsuri la îndemână, astfel încât totul se transformă într-un joc de-a care trădează mai bine în lumea advertising-ului, una a aparenţelor, prin definiţie.

Elementele de film noir (de găsit în toate proiectele „personale” ale lui De Palma) vin să condimenteze o poveste care curge liniar şi previzibil – un bărbat alunecos, pe care cele două femei îl împart, măşti, o dependenţă de somnifere, câteva picături de lesbianism pe ici pe acolo (nici pe departe thriller-ul erotic la care te-ai aştepta). Acestea nu sunt însă de ajuns să îţi distragă atenţia de la un joc actoricesc artificial/formalist şi replici care nu fac bine („ce-ar fi să nu mă mai suni… NICIODATĂ ?!”).

Nu e ca şi cum regizorul nu s-ar strădui – recurge la split screen-uri (ca şi în Femme Fatale, printre altele), prim-planuri pe chipurile în schimbare ale protagonistelor, o scenografie septic-impersonală, cadre înclinate – dar suspansul nu se acumulează, ci se poticneşte şi apoi o ia de la capăt (e ilustrativă o secvenţă repetată în care Isabelle se trezeşte din câte un coşmar).

Înainte să fie monştri, personajele sale trebuie să fie oameni, şi aici dă cel mai tare chix De Palma. Niciuna dintre cele două protagoniste nu se simte bine în pielea rolului ei. Lui De Palma trebuie să i se fi părut o idee bună să inverseze polurile puterii încă de la distribuţie, dar McAdams n-are stofă de femeie lipsită de scrupule/fatală (spre deosebire de Kristin Scott Thomas în varianta originală), iar Rapace are o personalitate prea puternică pentru un rol care îi cere să se lase dominată (cel puţin în primul act). Într-un film care jonglează periculos de mult cu credibilitatea (De Palma, care ştie cum să vândă iluzia, şi-a construit întreaga reputaţie pe asta), interpretările sunt un neajuns major într-un film care nu excelează nici în celelalte departamente.

Nepermis de simplist, exerciţiu de stil neimplicant şi, în cele din urmă, ratat, Passion e cel mai slab film al lui De Palma din ultimele decenii.

Filmul intră in cinematografele din România din 16 august.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here