„The Hobbit” – întoarcerea „nepreţuitului”

După ani petrecuţi în development hell (cauzat de combinaţia de molime: faliment – ulcer – plecarea lui Guillermo Del Toro – sindicate), Hobbit-ul lui Peter Jackson face călătoria neaşteptată de întoarcere pe marele ecran, decis să mulţumească legiunile de fani ai lui Tolkien şi ai trilogiei Lord of the Rings, într-un mod cât mai profitabil pentru propriile buzunare.

Orice s-ar zice despre meritele sale artistice, The Hobbit: An Unexpected Journey/Hobbitul: O călătorie neaşteptată va rămâne în istorie drept cea mai lungă introducere (depăşind recordul Star Wars!) pentru o poveste intrată deja în folclorul colectiv. A

stfel, călătoria lui Bilbo Baggins (minunatul Martin Freeman) şi a cetei de gnomi spre Muntele Singuratic, pentru a-l învinge pe dragonul Smaug (cu vocea lui Benedict Cumberbatch, pe care nu o veţi auzi decât în episodul următor), prefaţează aventura de 60 de ani mai târziu a nepotului său Frodo către Muntele Osândei, unicul loc ce poate distruge Inelul.

Traseul iniţiatic urmează aproximativ aceeaşi linie punctată prin geografia aproape ireală a Noii Zeelande, cu o călăuză cunoscută, Gandalf (Ian McKellen), aliaţi aceiaşi elfi, adversari aceiaşi orci.

Motivele pentru care cărţulia lui Tolkien, comparativ uşoară ca număr de pagini, va fi adaptată în trei filme, dintre care primul bate spre trei ore, se învârt undeva în zona „să facem dreptate operei autorului”, în vecinătatea lui „hai să facem trei miliarde de dolari în loc de unul”.

Iar asta se vede din plin în felul în care arată şi se mişcă filmul lui Jackson – firul narativ principal, subţire, e construit din episoade mai mult sau mai puţin spectaculoase, întotdeauna pixelate, în care eroii noştri cu nume ce rimează întâlnesc troli tâmpi, uriaşi de piatră (de departe secvenţa pusă cel mai bine în valoare de nelipsitul 3D), orci (pe care se pare că e OK să le decapitezi într-un film pentru larga audienţă, căci sunt îndeajuns de neumane), şi pe „nepreţuitul” Gollum – în cea mai reuşită scenă din film (îi mulţumim, pe această cale, lui Andy Serkis), chiar şi aşa lungită peste măsură, de dragul admiratorilor.

Tot pentru fani se întorc şi personaje ce nu apăreau în sursa literară, care să lege cele două trilogii mai strâns între ele – preocupare pe care a avut-o, la rândul lui, însuşi Tolkien, în numeroasele re-editări ale Hobbitului. Dar e mereu o plăcere să dai peste Christopher Lee, ajuns la 90 de ani, chiar şi stând jos la o masă. Şi punerea laolaltă a celor doi Bilbo (cel bătrân, Ian Holm, şi Freeman) te ajută sa apreciezi inspiraţia lui Jackson de a-l alege pe unul dintre cei mai expresivi şi instantaneu ataşanţi actori britanici pentru a juca rolul principal în filmul său.

Ne găsim aşadar într-o lume familiară care, cu unele excepţii, se încadrează (prea) bine în universul filmic al Stăpânului. Uşor sesizabilă e diferenţa de ton – mai jucăuş şi mai aproape de verva şi slapstick-ul atât de prezente în filmele de tinereţe ale lui Jackson, influenţat şi de implicarea lui Guillermo Hellboy del Toro. Gnomii lui Bilbo şi piticii Albei-ca-Zăpada trebuie să fi venit din acelaşi Comitat – în afară de Bofur (James Nesbitt) care arată ca modelat după Anthony Kiedis.

Felul în care evadările la limită, din situaţii fără ieşire, sfidează considerabil logica şi legile fizicii, e deranjant dintr-un anumit punct de vedere – amortizează mare parte din simţul pericolului şi din investiţia emoţională a spectatorului -, îi aduc însă un serviciu filmului prin faptul că îl ajută să nu se ia prea tare în serios (lucru ce va fi pe placul celor care nu fac parte dintre apărătorii devotaţi ai trilogiei originale).

The Hobbit: An Unexpected Journey e fantasy la scară grandioasă, prietenos cu spectatorii mai tineri, tehnic ireproşabil, care ar trebui să fie îndeajuns de satisfăcător pentru cei ce şi l-au dorit, dar care arată mai mult ca un exerciţiu redundant decât ca o „poveste ce trebuia neapărat spusă”. Deocamdată. Până una-alta, tare m-aş mai da în sania trasă de iepuri.