„The Wolf of Wall Street” – în stil mare

Dintre sutele de vorbe de duh care-i ies pe gură lui Jordan Belfort, AKA The Wolf of Wall Street/Lupul de pe Wall Street, există o formulare cu care se întâmplă să fiu de acord: nu e nimic nobil în a fi sărac. Aici, omul are dreptate. Am o problemă cu inferenţa că asta nu face din bogăţia sa ceva condamnabil, dar asta nu înseamnă că am pretenţia ca filmul să fie o critică a unui stil de viaţă.

Adaptare a lui Terence Winter (Boardwalk Empire, The Sopranos) după autobiografia cu acelaşi nume, The Wolf of Wall Street e genul de poveste parcă anume croită pe sensibilităţile unui regizor ca Martin Scorsese, care caută mereu să distribuie antieroul în rol de protagonist.

Saga brokerului care începe să vândă iluzii pe comision (singurii bani reali din tot ce tranzacţionează), undeva pe la finalul anilor ’80 şi pe care „Forbes îl face un superstar”, are câte ceva din Henry Hill, Ace Rothstein şi alte personaje din filmele lui Scorsese. Într-o perioadă neverosimil de scurtă, Belfort adună mai mulţi bani decât poate cheltui pe târfe, nevastă-trofeu, droguri şi pitici aruncaţi la ţintă, apoi pierde totul cât ai zice „Ferrari”.

Ca şi caruselul vieţii lui Belfort, filmul pe care Scorsese îl pune în scenă e un exerciţiu în exces. Spărgând al patrulea zid şi vorbind direct în camera de filmat, Belfort (DiCaprio, la al cincilea film cu Scorsese) ne ghidează el însuşi printre petreceri optzeciste extravagante, orgii de toate felurile, pastile şi alte modalităţi ridicole de a cheltui sume impresionante de bani, vizualizate de Scorsese şi directorul de imagine Rodrigo Prieto cu abundenţă de detalii – ai senzaţia că glorifică şi se abandonează ei înşişi în mirajul unei vieţi lipsite de limite.

Distribuţia e pe felie – DiCaprio e neînfricat în rolul carierei, cu new-comeriţa Margot Robbie drept nevastă şi Jonah Hill drept side-kick într-o partitură ce i-ar fi revenit lui Joe Pesci acum 20 de ani (antologică secvenţa în care cei doi înghit nişte pastile misterioase fabricate în 1981); nu mai puţin de trei regizori (Rob Reiner, Spike Jonze şi Jon Favreau) primesc replici; Matthew McConaughey are un cameo pivotal în rolul mentorului care îi va influenţa lui Belfort discursul de vânzări; Jean Dujardin pare să-şi fi învăţat dialogurile fonetic, dar acoperă totul cu şarmul său obişnuit.

Cei ce se aşteptau la o critică făţişă a unui stil de viaţă şi la o lecţie de morală lungă de trei ore, vor fi dezamăgiţi – ca Spring Breakers şi alte filme care nu privesc de pe margine, ci par scoase din interiorul lumii pe care o recreează, The Wolf of Wall Street se identifică cu subiectul său până la a i se potrivi orice epitet pe care l-ai putea găsi pentru el: şocant, haotic, foarte amuzant, cinic, depravat, dezlânat, genial, improbabil (iaht+furtună pe mare+accident aviatic!), kitsch, ireverenţios, şi pot s-o ţin aşa până mâine.

Mai departe, e o chestiune de gust. Eu m-am distrat copios şi văd în el un film de Scorsese bun de adăugat la canon. Hai, recunoaşte, nici tu nu ai şti ce să faci mai întâi cu atâţia bani.