CRONICĂ. „The Grand Budapest Hotel”

0
262

the-grand-budapest-hotel

Fiecare nou film al lui Wes Anderson, cel puţin de la The Royal Tenenbaums încoace – de când a lăsat în urmă colegiul Rushmore să îşi construiască migălos propriul univers, e ca o nouă varietate de macarons. Mai că pot fi şi descrise folosindu-te de un reţetar: conţin făină de migdale, zahăr pudră, ouă, colorant alimentar şi sunt delicioase. Exact ingredientele care te ajută să îţi deschizi festivalul cu sala plină, fie că e vorba de Berlin sau de DaKINO.

Inspirat din scrierile lui Stefan Zweig, un autor pe care regizorul l-a descoperit recent, dar cu care împarte destule lucruri – printre care obiceiul de a-şi încadra poveştile în altele, ca niște coji de ceapă – The Grand Budapest Hotel/ Hotel Grand Budapest e cel mai Andersonian dintre Wes-uri.  Minuţia cu care îşi colorează personajele – mai numeroase ca oricând, la pachet cu ticuri, inflexiuni ale vocii şi mustăţi – e întrecută doar de atenţia cu care îşi îndrumă scenografii să coloreze peste fotografii alb-negru şi să construiască miniaturi. Hotelul însuşi, cu funicularul stop-motion care urcă locatarii pe deal, pare rupt din Fantastic Mr. Fox.

Aventurile lui Gustave H. (Ralph Fiennes), concierge la un hotel interbelic de lux din Zubrowka (țară pe care nu o veți găsi pe hartă) și ale aghiotantului său exotic Zero (Tony Revolori) sunt pe cât de improbabile pe atât de picarești. Protagonistul moștenește averea unei aristocrate, fură un tablou și evadează de la închisoare, păstrându-și mina de servitor galant și manierat chiar și în fața mardeiașilor din celulă.

La fel sunt și personajele secundare, identificate de multe ori printr-o inițială (detaliu după care Anderson se dă în vânt) și jucate de cei mai faini actori pe care ți i-ai putea dori. Luați de-aici o porție sănătoasă de name dropping: Tilda Swinton (înlocuind-o pe Angela Lansbury, pentru că poate să joace orice şi pe oricine!), Harvey Keitel, Jude Law, F. Murray Abraham, Tom Wilkinson, Mathieu Amalric, etc. și o întreagă serie de Wes regulars – Schwarzmann, Brody, Norton, Wilson, Willem Dafoe (într-un rol savuros ce-ți amintește de Shadow of the Vampire), the one and only Bill Murray.

Una dintre puținele probleme pe care le aveam cu filmele trecute ale lui Wes – în speță Darjeeling Limited și The Life Aquatic – era că nu mă puteam pe deplin conecta emoțional la personajele și lumea pe care mi le propunea. De la Fantastic Mr. Fox încoace, regizorul pare să fi corectat asta (sau m-a dresat să mă adaptez mai bine). Moonrise Kingdom e un coming of age exemplar executat, iar Fiennes reușește aici cel mai atașant rol din carieră – priviți-l cum îi ia apărarea săracului Zero atunci când e percheziționat de armată.

Un schimb de replici – din păcate, intraductibil- ce are loc pe la jumătatea filmului rezumă, mult mai bine decât o pot eu face, tot ceea ce e grozav la filmul ăsta. Zero și Gustave stau pe o căpiță, pe un câmp înghețat. Unul dintre ei îi face celuilalt un scurt rezumat al celor întâmplate până atunci, după care zice „The plot thickens, as they say!”. Adăugând apoi (aproximativ) următoarele: „why (do they say that), by the way? Is it a soup metaphor?”

***

Filmul a avut premiera la Festivalul DaKINO și va rula în cinematografe din 21 martie. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here