CRONICĂ. „Fiul lui Saul”, un film de difuzat în școli

0
1463

SonofSaulCannes

Într-o cronică recentă la Fiul lui Saul/Saul Fia publicată în The New Yorker, Richard Brody, de felul lui critic de film analitic până la mizantropie, admite caracterul util și provocator al filmului, dar îl consideră o experiență aproape superfluă, în umbra lui Shoah, marele documentar al lui Claude Lanzmann și cea mai importantă colecție de mărturii pe celuloid a Holocaustului.

E o afirmație cu care pot să fiu de acord în măsura în care orice încercare de rememorare/reconstituire a inimaginabilului Holocaustului pălește, de treizeci de ani încoace, în fața demersului lui Lanzmann. De asemenea, e adevărat că există secvențe în filmul de debut al regizorului maghiar László Nemes tributare mărturiilor din Shoah. Dar Fiul lui Saul nu este nici doar, nici încă un film despre Holocaust, ci mult mai mult de atât: e o incursiune necesară și brutală, la persoana întâi, în iad.

Saul (Géza Röhrig, având la primul lungmetraj expresivitatea unui om ce a trăit 400 de ani) face parte dintr-un Sonderkommando, unul dintre grupurile de evrei puși de germani să muncească la exterminarea propriilor semeni la Auschwitz, în 1944. Într-o zi, printre trupurile gazate („bucăți”, cum le numesc naziștii), Saul crede că își recunoaște fiul. Singurul țel care îi rămâne protagonistului e să îi salveze trupul de la incinerare, să găsească un rabin și să îi organizeze o înmormântare conform tradiției. Pe fundal, se pregătește o revoltă împotriva autorității.

Nimic din ce se întâmplă în film nu are loc în afara prezenței și percepției lui Saul – Nemes și directorul de imagine Mátyás Erdély (Miss Bala) se țin în totalitate de perspectiva protagonistului lor, filmând într-un format îngust (1.375:1), cu o lentilă de 40 de mm – obținând astfel un plan de o profunzime foarte mică. Se focalizează pe prim plan (în care se află adesea ceafa sau chipul măcinat al lui Röhrig ), iar restul – inclusiv atrocitățile la care Saul e martor și părtaș – e trunchiat sau în ceață. Suficient cât să ți se imprime pe retină și în timpane, fără a-ți asedia simțurile și lăsa impresia că vezi un simplu film de groază.

E o alegere stilistică ce poate părea pretențioasă, dar care se pliază perfect pe intenția realizatorilor. Nici nu este nevoie să arăți inimaginabilul în întreaga-i amploare (ce nu poate fi oricum cuprinsă de un singur om) pentru a obține o reacție.

Sonderkommando-urile nu sunt prezentate ca fiind formate din colaboraționiști (linie confirmată și de mărturiile din Shoah)– oamenii sunt, aparent, motivați de dorința de a trăi pentru a spune și arăta lumii ororile comise de naziști. Mai mult, sunt conștienți că și zilele lor sunt numărate. Având propria ierarhie, o înfloritoare piață neagră și o oarecare libertate în a se mișca prin lagăr, aceste grupuri rămân totuși opace la nivelul caracterizărilor individuale (cu excepția lui Abraham, interpretat de excelentul actor clujean Levente Molnár). Saul însuși e o enigmă, alegere intenționată a realizatorilor, preocupați mai puțin de clarificarea contextului și mai mult ca filmul lor să fie o experiență imediată, personală și senzorială – vezi și felul în care lucrează cu sunetul în momente ca cel al revoltei sau al execuțiilor de pe marginea gropii comune.

Nu se întâmplă prea des ca un film de debut să fie selecționat în competiție la Cannes, să ia acolo Grand Prix-ul și apoi Oscarul pentru cel mai bun film străin. Cu atât mai mult unul atât de discret și personal. Fără îndoială, e o experiență dureroasă de vizionare, dar filmul acesta ar trebui să se dea în școli, alături de Nuit et brouillard, al lui Alain Resnais, și de Shoah.

Fiul lui Saul e în cinematografe din 11 martie, distribuit de Transilvania Film. Nu îl ratați.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here