După surprinzătorul și provocatorul „Attenberg”, regizoarea de origine greacă Athina Rachel Tsangari, a revenit în premieră la Festivalul de Film de la Locarno cu cel de-al treilea lungmetraj. Fiind o proeminentă membră a unui așa-zis Nou Val Grecesc, alături de mai cunoscutul Yorgos Lanthimos, căruia i-a și produs uluitorul „Dogtooh”, Athina continuă poveștile de gen. Contrar accentelor feministe din Attenberg, un film despre împăcarea cu moartea prin intermediul unui coming-of-age original, aproapiat de zona performance-ului, „Chevalier” este o scenetă surprinzătoare despre un grup de bărbați ce navighează pe Marea Egee.
6 bărbați se îmbarcă pe un yacht de lux pentru un weekend de scufundări și pescuit. Începutul filmului trădează perspectiva feminină a regizoarei, bărbații dezbrăcându-se de costumele de scufundări într-un balet al mișcărilor. Din plictiseală aceștia propun un joc: un fel de „adevăr și provocare” fără limite pentru a-l găsi pe „cel mai bun în general”. Miza este un inel Chevalier, dar mai ales deținerea titulaturii de masculul alpha al grupului. Din acel moment, intriga filmului se va derula cu ușurință, de la o provocare la alta, grupul măsurându-și forțele prin toate metodele posibile. La o primă vedere există tentația de a vedea din alăturarea celor 6 protagoniști de status social similar, ca o critică la adresa privilegiaților, sau ca o referire la situația politică a Greciei, însă intențiile regizoarei sunt departe de a fi socio-politice. Paleta masculină dezvoltă personaje distincte, de la un doctor pretențios la ratatul grupului, Dimitris, fratele unuia dintre cei de pe vas, primit din milă în excursie.
Athina ne prezintă terenul de joacă din curtea școlii, doar că schimbă locația și vârsta personajelor. Adaugă 20-30 de ani la competiția masculină din spatele blocului, cu băieții răi, huligani, cu tocilarii care rezolvă un cub Rubik în 7 secunde (performanță a unuia dintre personaje), cu băieții cool și cavalerii iubiți de fete și rezultatul este adunătura din Chevalier. Meritul ei este că nu accentuează atât de mult aceste tipologii, nu stereotipizează, ci empatizează cu mult umor cu felul de a face față al fiecăruia dintre competitori. Dimitris, ratatul și totodată și cel mai comic personj, este veriga slabă care dă încredere competitorilor că oricare ar fi rezultatele, el va fi ultimul. Fratele mai mare îl ironizează și îl disprețuiește pentru slăbiciunea sa, masculul alpha Yorgos pare să îl ia sub aripa sa protectoare în schimbul susținerii și a complicității pentru că este inofensiv. Provocările sunt dintre cele mai diverse, de la probe de aptitudini precum alcătuirea unui dulap Ikea după instrucțiuni, până la sarcini feminine precum curățatul geamurilor și spălatul pe jos, sau cunoașterea trucurilor din bucătărie. Tsangari amestecă cu umor sarcini ce țin de dexteritatea feminină cu măsurarea calităților care te definesc ca bărbat, cu forța fizică, cu modul în care sunt percepuți și tratați de femei și chiar cu dotările din născare. Jurizarea este comic făcută pe puncte, care se scad sau se adună cu orice ocazie, fără niște reguli prestabilite. Bărbații sunt reduși la niște comportamente care se notează ca într-un documentar observațional, de parcă se analizează comportamentul cuiva în captivitate, iar această senzație e dată și de grupul în oglindă alcătuit din echipajul vasului. Un grup social închis, care prin absurditatea practicilor pe care le urmează, aduce la lumină însăși absurditatea ordinii sociale exterioare, ciudățenia și arbitraritatea instaurării unor cutume. Actorii sunt folosiți mai degrabă ca unelte pentru a deconstrui anumite comportamente și a le izola în mediul yahtului de pe Marea Egee. Într-un final, filmul este despre niște băieței care se joacă în spatele blocului, însă cu mai mulți bani și mai mulți ani în spate. Evoluția, diversitatea masculină, imprevizibilitatea comportamentelor, nu sunt exploatate în virtutea competiției, care conform tezei cât se poate de feminine a Athinei, este singurul motor care motivează ambiția masculină. Poate de aceea filmul a fost considerat o alegorie a situației Greciei contemporane, prinsă în vâltoarea competitivă a capitalismului.
În cele din urmă, Tsangari explorează în spațiul restrictiv al yachtului relațiile de putere, care în afara acestui spațiu restrâns și izolat, nu ies la suprafață din cauza aparențelor lumii în care trăiesc. Protagoniștii par a avea niște vieți perfecte: familii fericite, slujbe bine plătite, cariere de succes, iar regizoarea reușește să aducă la lumină cusururile acestor bărbați perfecți nu prin competiție în sine, ci prin ceea ce face aceasta din ei. Fiecărui personaj i se vor dezvălui slăbiciunile, de orice fel, într-o societate extrem de competitivă și patriarhală, supusă subtil unor competiții și exigențe considerate uneori feminine. Perspectiva feminină este discret (deși renegată de regizoare în declarații) sugerată prin scene care fac mai degrabă referire la stereotipuri de gen legate de feminitate, decât de competiție între macho, iar alegerea muzicală neașteptată a sensibilei melodii a Petulei Clark „Let it be Me”, e încă o metaforă a bărbatului perfect pe care îl caută femeile și pe care societatea îl încurajează. Din punct de vedere al imaginii, Chevalier are meritul de a reuși să arate impecabil într-un spațiu restrâns, însă această restricție auto-impusă nu aduce și o inovare în stil. Alegerile muzicale sunt de o diversitate și pecularitate studiată, trădând încă o dată tonul ludic al regizoarei în abordarea acestei competiții.
Comicul de situații atinge cote maxime când bărbații își măsoară masculinitatea sau când își explorează latura sensibilă, cu un performance cât se poate de feminin, aproape gay, ce frizează cote ale ridicolului la care nimeni din sală nu a rezistat râsetelor. Rivalitățile sunt atent supravegheate de doctor, un personaj mai în vârsta, înțelept, dar deopotrivă malefic în încercările sale de a stârni competitorii unii asupra altora și de a seta standardele competiției. Cu toate acestea, intră în jocul pe care îl patronează, cu un avantaj deasupra tuturor. Tsangari nu a lăsat deoparte analiza limbajului corporal, însă alege o abordare mai puțin conceptuală decât în trecut. Nu rămâne nimic din stilul predecesorului „Attenberg”, care îmbina performance, artă conceptuală cu filmul și stilul documentarist. Pentru majoritatea fanilor Chevalier va fi o pastilă de râs memorabilă.
Diferențele de clase sociale sunt ilustrate în analizarea echipajului bordului care urmărește cu sufletul la gură competiția ce se desfășoară în fața lor. Pare un meci de fotbal urmărit de suporteri live, în care fiecare își susține echipa favorită, în care parti-pris-urile sunt iraționale și afective. Cu toate acestea, regizoarea greacă propune o îndrăzneață abordare a ego-ului masculin și a reprezentărilor masculine de gen în societatea contemporană. Din păcate (sau din fericire) viața nu este o acumulare de puncte, iar punctajele care cresc și scad cu fiecare acțiune prin care suntem judecați, e o abordare simplistă, însă extrem de reconfortantă și de amuzantă, pe care Athina a știut să o exploateze.
Update: „Chevalier” a câștigat „Premiul pentru cel mai Bun Actor” la Festivalul de Film de la Sarajevo și o „Mențiune Specială a Juriului” și „Premiul pentru Cel Mai Bun Film” la Festivalul de Film de la Londra.
