Arrival – Limbajul e un virus

Atenție: acest text conține „spoilers”.

William S. Burroughs susținea că language is a virus (și, prin împrumut, Laurie Anderson prelua sintagma pentru piesa cu același nume, parte din albumul și showul Home of The Brave din 1986) și că limbajul ne limitează prin însăși existența sa și prin constrângerile pe care ni le aplică gramatica și vocabularul. Noul film al lui Denis Villeneuve, Arrival, vine să confirme faptul că limbajul uman în toate nuanțele, formele și utilizările sale este, de fapt, mai degrabă o povară decât o unealtă și că (nu-i așa?) suntem constrânși de timpurile verbale și de felul în care acestea ne „rețin” spațio-temporal.

După ce doisprezece monoliți cu formă ce se inspiră din cea a midiilor, dar și din cea a pietrelor de râu, ajung pe pământ în tot atâtea locuri, umanitatea intră în panică, așa cum e de așteptat. Louise Banks (Amy Adams), doctor în ale lingvisticii, e chemată la datorie alături de omul de știință Ian Donnelly (Jeremy Renner). Aceștia, alături de colonelul Weber (Forest Whitaker) au ca temă dată de guvern să afle care este scopul monoliților și al creaturilor cu aspect cefalopod (numite heptapozi) și dacă ne-au vizitat în scop de pace sau cu scop cotropitor. Și cum altfel să se facă acest transfer de informații decât prin învățarea limbii extratereștrilor, dar și prin împărtășirea vocabularului nostru, în funcție de resurse și de cultură. Unde chinezii aleg să se exprime și să comunice prin intermediul pieselor de Mahjong, americanii aleg procesul cognitiv elementar: show and tell. Pe măsură ce cele două rase participante la procesul de învățare își dezvoltă vocabularul, aflăm atât scopul extratereștrilor (au venit să ne ofere limbajul lor, o unealtă ce îi va salva peste 3000 de ani), cât și miza filmului: limbajul nostru actual folosește doar la a transmite niște informații mai mult sau mai puțin nuanțate, dar nu ne permite să accedem la mai mult și nu ne lasă să ne rupem de constrângerile spațiului și timpului, fiind învățați cu timpuri verbale, cu cuvinte, sintaxe, reguli și definiții.

Mergând și mai departe, trecând prin tratamentul cerebral cinematografic, trecând prin intenția heptapozilor de inversa procesul biblic al turnului Babel, trecând prin flash forward-urile care dezvăluie viitoarea poveste a personajului lui Amy Adams (din backstory ajungem la futurestory, găselniță cinematografică excelent utilizată aici), prin sentimentul de sufocare și apăsare din nava-monolit, prin limbajul scris conceptual al extratereștrilor care de bună seamă pare a fi rudă cu ensō-ul (cercul nipon care simbolizează putere, univers și enlightenment), Arrival transformă un lucru aparent banal – limbajul și procesul de învățare și adaptare a creierului la acesta – într-o mașină a timpului care nu funcționează după regulile prestabilite (adică transportarea călătorului prin spațiu și timp). Regulile după care funcționează construcțiile lingvistice ale heptapozilor sunt, mai degrabă, unele care transformă timpul, făcându-l să funcționeze în toate direcțiile în același timp, „călătorul” experimentând multiple fire temporale în același moment. Astfel, „călătorul” poate vedea atât prezentul cât și viitorul în același timp, având posibilitatea să influențeze ambele momente în același timp.

Departe de a fi un film științifico-fantastic „obișnuit” și arondat complet genului, Arrival bate mai mult înspre zona de hard sci-fi – termen dezvăluit de P. Schuyler Miller în 1957 -, unde face se alătură cu brio unor filme precum Contact sau, de ce nu, Blade Runner (și, cel mai probabil, și Blade Runner 2049, următorul proiect al lui Villeneuve),  și se abține de la majoritatea tropilor cinemaului de tip blockbuster: nu avem disaster porn ca în Independence Day, ci suntem amplasați în niște coordonate ce țin de date și teorii atât științifice cât și lingvistice, departe de împușcături, lasere, clădiri nimicite și orașe întoarse cu susul în jos. Lucru absolut de așteptat, de altfel, dat fiind faptul că filmul are la bază The Story of Your Life a lăudatului și premiatului autor Ted Chiang și dat fiind faptul că întregul univers cinematografic e la mâna lui Villeneuve care-și duce sensibilitățile dubioase și arthouse dincolo de ce am văzut în Sicario sau Prisoners, apropiindu-se mai degrabă de Enemy decât de cele două filme antemenționate (există chiar și o secvență onirică ce ar putea fi interpretată ca un rapel la finalul lui Enemy dacă spectatorul își dorește asta în mod special).